Iulia Haşdeu - Genialul copil al culturii române & viaţa de apoi

Si daca…daca Iulia Hasdeu nu ar fi avut o trecere atat de scurta prin viata? Daca geniul ei creator ar fi inflorit intru cinstea culturii romanesti? Daca eruditia sa precoce ar fi transformat-o intr-un adevarat ambasador al limbii si culturii romanesti in afara granitelor acestei tari? Prea multi “daca” si doar cateva certitudini. Scrierile sale, atatea cate au fost, anuntau deja o mare poeta, insa sortii au hotarat ca posteritatea sa o cunoasca pe Iulia Hasdeu doar din operele sale de tinerete si din…sedintele de spiritism, in cadrul carora fiica continua sa fie alaturi de batranul ei tata.
Bogdan Petriceicu Hasdeu este unul dintre marii carturarii care fac cinste culturii romanesti, o personalitate unica, pluridisciplinara, un om erudit pentru care cunoasterea nu era decat o mare adanca in care se imbaia cu placere. Noi, cei de astazi, il cunoastem din lucrarile sale sau din biografiile mai mult sau mai putin romantate ale altor autori. Printre contemporanii sai, insa, Hasdeu era un mare om de cultura, dar pana la urma, un om. Credinta i-a fost greu pusa la incercare atunci cand Dumnezeu i-a luat averea sa cea mai de pret: viata fiicei sale, Iulia.
Cei ce au impartasit durerea familiei care nu si-a mai revenit niciodata dupa aceasta pierdere, sustin ca daca Iulia Hasdeu ar fi avut o existenta mai lunga, geniul ei nu ar fi cunoscut precedent in limba romana, intrecandu-l chiar si pe cel al lui Eminescu. Daca lucrurile ar fi stat asa sau nu, nimeni nu o poate spune. Cultura romana a fost vaduvita, pe nedrept, de unul dintre cei mai frumosi muguri ai sai, chiar inainte ca acesta sa infloreasca.

Deschiderile culturale ale lui Hasdeu au explorat spatii vaste, de la filozofie, istorie, lingvistica, pana la spiritism. Atractia pentru ceea ce se afla dincolo de noi si de existenta noastra lumeasca a existat dinaintea decesului fiicei sale, insa dorinta de a o avea tot timpul alaturi, chiar daca numai spiritual, a facut ca aceste experiente sa se transforme in adevarate sedinte de spiritsm. Dar, mai intai, sa vedem cum a inceput totul…

Un copil grăbit
Hasdeu, un spirit justitiar si critic la adresa celor care prin intermediul actiunilor lor, mai cu seama politice, daunau intereselor nationale, publica si pamflete dure la adresa oamenilor politici ai vremii, aruncand vorbe ironice al caror ecou s-a facut resimtit chiar si mai departe de clasa politica, patrunzand pana in cercurile intelectuale in care acesta activa. Prin urmare, in anul 1869, cand Hasdeu si-a depus candidatura la Academie a fost pus in fata unui refuz prea dur, poate, pentru un om de cultura consacrat. Lovitura a fost insa mai usor de suportat, de vreme ce acasa il astepta cea mai dulce dintre alinari. Nasterea unicei fiice a familei Hasdeu a fost un motiv de bucurie, care i-a tinut pe cei din familie intr-o stare de exaltare continua timp de mai multe luni. In fapt, aceasta bucurie nu s-a diminuat deloc timp de 19 ani. In timpul scurtei sale vieti, Iulia a fost mai intai mandria familiei si apoi, mandria intelectualitatii romanesti.
La doi ani buchisea deja literele si invata limba franceza, la patru ani scria, iar un an mai tarziu compune deja primele poezii. Dupa ce invatatorii si-au dat seama ca fetita este mult deasupra colegilor ei in ceea ce priveste cunostintele, au facut o exceptie (in acea vreme, nu exista procedura de a absolvi mai multe clase deodata) si au lasat-o pe micuta Iulia sa isi sustina examenele de absolvire ale cursului primar. La acea data, avea doar opt ani, iar mirarea dascalilor ei era intretinuta si de faptul ca fizionomia nu-i reflecta nicidecum varsta, ajutand-o sa para si mai mica decat era in realitate. Intre timp, invata si limba engleza pana la stapanirea ei la acelasi nivel cu franceza. De altfel, aceasta din urma a ramas limba ei de suflet, preferata in redactarea scrisorilor catre tatal ei, dar mai ales in compunerea operei sale poetice. Mama sa ii impartaseste notiunile de baza ale limbii germane, iar aprofundarea continua sub supravegherea unei profesoare. La varsta de 11 ani absolvea gimnaziul Sf. Sava si apoi termina Conservatorul, sectia de canto si pian. La numai 16 ani, in 1886, se inscrie la Sorbona, devenind astfel, prima femeie din Romania care a studiat in aceasta prestigioasa universitate. Grandoarea acestui loc nu este de natura sa o sperie. In ciuda varstei fragede, Iulia reuseste sa isi uimeasca profesorii.
Doi ani mai tarziu apar primele semne ale tuberculozei, boala pe care Iulia se hotaraste sa o infrunte, scriindu-i tatalui ei intr-o epistola ca este hotarata sa isi sustina lucrarea de doctorat, al carei subiect si-l alesese deja. Numai agravarea starii ei de sanatate a fost de natura sa o induplece sa paraseasca Parisul pentru Italia si Elvetia, locuri insorite, mai prietenoase cu plamanii ei deja afectati. In ciuda tratamentelor primite de la medici straini prestigiosi, starea tinerei paciente se degrada vazand cu ochii. In vara anului 1888, tatal ingrijorat o aduce la Bucuresti. Spre disperarea celui care era numit “batranul Hasdeu” (desi avea numai 50 de ani in momentul pierederii fiicei sale), nici tratamentele si nici aerul curat de la Agapia nu au mai fost de nici un folos. Pana in ultima clipa, batranul carturar Hasdeu a sperat intr-o minune. Un miracol ce nu avea sa mai vina niciodata…

Templele Iuliei
Hasdeu nu s-a resemnat niciodata cu pierderea celei mai dragi fiinte. Decedatii din familia sa (parintii, fiica si apoi sotia) i-au schimbat ireversibil modul de abordare al vietii si mai ales, a celor de dupa viata lumeasca, insa discernamantul sau a fost treaz pana in ultima sa clipa. In prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, “Sic cogito”, Hasdeu se confeseaza:

“Trecusera sase luni dupa moartea fiicei mele. Era in martie: iarna plecase, primavara nu sosise inca. Intr-o seara umeda si posomorata sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu, dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si-i rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata mana mea se puse intr-o miscare fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede:

“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu” - (Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti fie indeajuns. Iulia Hasdeu)

Era scris si iscalit cu slova fiicei mele. Ce sa fie? O va spune aceasta carte.”

Dupa ce a primit mesajul fiicei sale intr-un mod atat de neasteptat, Hasdeu era convins ca a gasit calea ideala de a-si tine fiica aproape de sufletul sau, bucurandu-se de sfaturile pretioase ale acesteia si procedand intotdeauna asa cum ii indica aceasta. Nu este un secret ca atat cavoul Iuliei de la cimitirul Bellu, cat si casa de la Campina, au fost construite dupa directivele riguroase ale spiritului acesteia. In sprijinul acestei afirmatii, sustinuta intotdeauna de Hasdeu si de apropiatii sai artisti si intelectuali care au participat la ridicarea acestor doua mausolee inchinate Iuliei, vin si numeroasele simboluri care se regasesc in ambele locuri.
Un mormânt-poemă
Asa avea sa numeasca si nu se insela deloc, G. Ionnescu – Gion in 1891 mormantul Iuliei Hasdeu. Insusi Hasdeu numea locul de veci al fiicei sale “Micul Templu”, iar in acea vreme nu exista nimic care sa il contrazica. Imaginea actuala a cavoului mai pastreaza doar o amintire a maretiei acestuia de inceput. La intrare, pe frontispiciu sunt scrise cuvintele: “Trecatori, priviti d-asupra; cugetatori cautati in launtru: moartea da viata”.

Inauntrul cavoului, nimic nu parea sa sugereze celor care il vizitau ca se afla intr-un mormant. Sentimentul general era de liniste, iar cei aflati acolo puteau simti invaluirea intelepciunii. O oglinda fixata pe bolta avea rolul de a potenta vizualul catre infinit. Pe langa acestea se aflau candele, ingeri si chipul Iuliei. Un altar gazduia bustul Iuliei, vase cu flori, obiecte simbolice si doua pietre de marmura ce purtau o incarcatura spirituala puternica.

In stanga sta scris: Legea religioasa: “Crede…Crede in Dumnezeu. Crede in nemurirea sufletului. Crede in darul comunicarii cu cei dusi.” Legea morala: “Iubeste si ajuta…Iubeste si ajuta neamul. Iubeste si ajuta pe cine te ajuta si te iubeste. Iubeste si ajuta fara a precugeta la folosul tau.”

In dreapta se afla: Legea sociala: “Nu necinsti…Nu necinsti pe tine insuti, ca sa te cinsteasca altii. Nu necinsti pe altii, ca sa te cinsteasca pe tine insuti. Nu necinsti munca, caci munca e viata”. Legea filozofica: “Cand atunci…Cand faptul stii, atunci adevarul stii. Cand nu vrei sa crezi, atunci nu poti sa vezi. Cand cauti dovada, atunci gasesti tagada”.

Busturile membrilor familiei, de vita nobila de altfel, isi aveau locul aici, asezate sub busturile lui Cristos, Shakespeare si Victor Hugo, pe care Iulia i le-a cerut special tatalui ei, intr-una din sedintele de spiritism, la data de 16 octombrie 1890, in limba franceza: “In numele scumpilor mei, iti multumesc; dar, in fiecare unitate, este o trinitate. Ea mi-a comandat sa pun, in templu, formand altarul superior, busturile lui Christ, Shakespeare si Victor Hugo. Este trinitatea a carei unitate reclama o noua trinitate, in total noua. Este ceea ce ea mi-a comandat, ulterior, desemnand noua membri ai familiei, ale caror portrete trebuiau sa fie plasate in tocul ferestrei, de o parte si de alta a altarului superior”. Tot aici, pe o carte din marmura au fost inscriptionate formele cuvantului Dumnezeu, pe care acesta le ia in limbile greaca, latina, araba, ebraica si chineza.

Marele Templu
Constructia “Marelui Templu”, dupa cum il numea Hasdeu, a inceput in anul 1893 si s-a incheiat trei ani mai tarziu. Ca si in cazul cavoului, planurile castelului i-au fost minutios indicate lui Hasdeu de catre fiica sa, in timpul sedintelor de spiritism. Constructia castelului reprezinta o mostra unica a arhitecturii romanesti, unde utilitatea functiunii, deci profana la nivel simbolic, se impleteste magistral cu cea spirituala, o mostra a arhitecturii sacre. Functia de locuinta devine secundara, iar elementele specifice spiritualului domina. Fundatia castelului are forma unei cruci, iar cifrele 3 si 7 sunt adoptate fara retineri de geometria constructiei. Edificiul este structurat din trei turnuri, iar pentru a intra in castel este necesar sa pasesti sapte trepte, in vreme ce jilturile imparatesti de la intrare au incrustrate sapte volume de carti suprapuse. Deasupra usii sunt sculptate in basorelief blazonul familiei Hasdeu cu deviza familiei: “Pro fide et patria” si langa ea, apoftegma lui Galilei “E pur si muove”. Mai sus, Ochiul Divin incadrat in trunghi.

Cei care viziteaza astazi Muzeul Memorial Iulia Hasdeu de la Campina pot patrunde, condusi de un ghid, in initimitatea biroului lui Hasdeu, in salon, in camera in care se afla pianul Iuliei si mai ales, atractia tuturor turistilor, in camera de spiritism in al carei perete se poate observa o gaura cu un diametru destul de mare. Nu suficient peantu a permite accesul unui om, insa perfect pentru trecerea spiritului Iuliei, atat de asteptat la aceste sedinte. O alta “prezenta” care atrage atentia in castel este o statuie a Mantuitorului, avand o inaltime mai mare decat statura obisnuita a unui om. Acesta se ridica deasupra unor nori cu bratele ridicate intr-un gest de binecuvantare, insa cu ochii in lacrimi. Reprezentarea deosebita si amplasarea sa intr-o lumina speciala au facut ca imaginea Mantuitorului sculptat sa impresioneze peste masura pe cei care au calcat pragul castelului.
Sedintele de spiritism
Pana la construirea castelului, locurile de desfasurare ale sedintelor de spiritism au fost variate insa, apoi, acesta a fost preferat cu deosebire, deoarece fusese construit la indicatiile Iuliei si favoriza, prin arhitectura sa deosebita, sedintele de comunicare cu spiritele. In Bucuresti, atunci cand acestea nu se desfasurau la cavoul Iuliei din cimitirul Bellu, aveau loc in biroul lui Hasdeu de la Arhivele Nationale, unde era director.

Scrierile lui I.L. Caragiale pastreaza una dintre cele mai frumoase descrieri ale castelului, unde chiar de la inceput, Hasdeu incearca sa-i faca clar lui Caragiale cine este adevarata stapana a acasei:
“Noi suntem aci numai in gazda. Pentru aceea, mai nainte de orice, trebuie sa te prezint stapanei casei”. Hasdeu si-a condus prietenul catre trunchiul unui copac batran, unde, intr-o scorbura se afla portretul Iuliei Hasdeu, incadrat intr-un muschi viu, din care rasareau plante de munte.

Din perioada 23 decembrie 1890 pana in 18 aprilie 1903 s-a pastrat transcrierea a numai 101 rezumate ale sedintelor de spiritism, insa in realitate, numarul acestora a fost mult mai mare. Limba preferata a acestor comunicari era franceza, insa puteau fi si in romana, engleza, rusa si chiar araba. Desi pentru oamenii simpli care locuiau in jurul castelului, ceea ce se petrecea inauntru era de neinteles, pentru cei aflati in interiorul zidurilor, majoritatea carturari si artisti, aceste sedinte nu faceau altceva decat sa le deschida noi orizonturi de explorat.

Au fost invocate pe rand spiritele Iuliei Hasdeu, si, ulterior dupa deces, al mamei acesteia, al lui Nicolae, fratele lui Hasdeu si ale lui Tadeu si Alexandru Hasdeu, bunicul si tatal scriitorului. In orice astfel de sedinta era imperios necesara prezenta unui mediu capabil, iar in aceasta privinta sunt date unele lamuriri chiar in transcrierile sedintelor care s-au pastrat pana azi. Iulia vorbeste despre casa, ii da tatalui ei sfaturi cu privire la diverse probleme si povesteste chiar si despre vietile ei anterioare sau despre imersiunea unor spirite inferioare in comunicatie (in timpul sedintelor, in afara de spiritele celor care vorbeau, mai existau si spirite asistente, care puteau ingreuna sau usura procesul). Este foarte interesanta una dintre transcrierile pastrate in Fondul de Manuscrise din cadrul Arhivelor Nationale, in care Iulia vorbeste despre viata ei pamanteana ca Hypatia.
“Da, aceasta este, ai perfecta dreptate; nervozitatea mediumului meu a tulburat intreaga inspiratiune si a fost absolut imposibil sa-l fac sa scrie corect numele meu, Hypatia, dar tu ai ghicit imediat!...Fusesem, cum iti spun, lapidata, Papaliga (Papaliga nu este nimeni altul decat Hasdeu, iar acesta era numele cu care Iulia il alinta adeseori, cand se aflau in intimitatea familiei); am cazut la picioarele unei cruci intr-o biserica si lumea m-a tarat, apoi, prin oras: linsata si resturile bietei mele materii arse din ordinul patriarhului Cyrille. El fusese proclamat sfant, incomparabilul care priveste de la inaltimea crucii sale, i-a vazut sfintenia si…sa nu-i iertam aceluia, caci…vrea in mod absolut. Pentru biografia mea, da, dar tu vei vorbi in aceasta carte numai despre cele sase incarnari ale mele; primele trei vor ramane doar pentru tine; acelea nu sunt…inainte de a fi Hypatia; una dintre aceste existente este Syria, fiica Monicai. Am plecat din orasul incendiat pierind in flacarile sale, accident care mi-a rapit viata la numai 12 ani…caci nu devenim ceea ce dorim dintr-o data; Nicolas spune ca trebuie sa te lasi”.

In epilogul cartii sale “Sic cogito”, Hasdeu marturiseste cine i-a inspirat alegerea acestui nume pentru lucrarea sa asupra spiritismului, prima de acest gen din Romania:

“In capul cartii mele se citeste: Sic cogito “asa cuget eu”…In sedinta din 22 martie, eu primii prin Sperantia, scriind automaticeste in stare cataliptica, o lunga comunicatiune in care fie-mea vorbeste, intre altele, despre studiile mele asupra Spiritismului: “Tonul lor trebuie sa fie impunator si convins, un fel de Sic cogito, adeca: cine poate sa se convinga, cu atat mai bine pentru el, cine nu – cu atat mai rau…Cat priveste pe al tau Sic cogito, sa stii ca el va fi cuvantul final si totodata titlul operei intregi”.

Déjà-vu sau amintiri despre viitor

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total necunoscute. O vizita in premiera la un magazin in care totul pare deja cunoscut, o discutie ce lasa impresia ca a mai avut loc, desi ea nu s-a mai intamplat niciodata, sau chipul familiar al unei persoane care, in realitate, este vazut pentru prima oara, sunt doar cateva dintre simptomele neexplicate, insa considerate normale, ale senzatiei de deja vu.
Unele persoane ajung pana in punctul in care pot da detalii amanuntite despre locuri pe care le vad pentru prima oara ca si cum, intr-o experienta sau existenta anterioara, ar fi trait exact aceleasi senzatii, iar sentimentul de deja vu poate fi atat de intens incat apare tendinta de a fi asociat cu aspecte mistice ale vietii. Este deja celebru cazul lui Carl Gustav Jung, ilustrul l psihologiei analitice, cel care a descris un puternic sentiment de deja vu in momentul in care s-a aflat in fata unui tablou ce ilustra un medic. Senzatia de familiaritate a psihologului fata de pantofii si hainele personajului din tablou l-a determinat intr-un final pe acesta sa concluzioneze: persoana pictata era el insusi in timpul unei vieti anteriorare, explicatie cel putin ciudata, tinand cont ca este vorba de unul dintre cei mai mari oameni de stiinta ai secolului XX.

Ce este senzatia de déjà-vu?
Desi in prezent exista peste 40 de teorii care incearca sa explice bizarele feste ale mintii umane, oamenii de stiinta sunt inca rezervati asupra acestui delicat subiect. Primul care a analizat senzatiile de deja vu si cel care, de altfel, a impamantenit acest termen, a fost medicul francez Emil Boirac. In volumul sau intitulat "L'Avenir des Sciences Psychiques", volum ce a fost publicat in anul 1876, omul de stiinta francez definea trei tipuri de deja vu: deja vecu – deja trait, deja senti – deja simtit si deja visite – deja vizitat. Ulterior, derivat din primele trei tipuri, a fost definit si sentimentul de deja entendu – deja auzit, precum si antonimul jamais vu – nemaivazut, senzatie opusa celei de deja vu, in care o persoana revenita intr-un loc familiar, spre exemplu, realizeaza ca nu mai recunoaste nimic.
Desi senzatiile de deja vu apar pe toata durata vietii, medicii au reusit sa identifice intervalele de varsta in care ele apar cel mai des, asta si ca o explicatie e existentei lor. Varstele critice sunt cele cuprinse in intervalul 15 – 19 ani si 35 – 40 de ani. Daca in cazul adolescentilor o posibila explicatie a aparitiei senzatiei de deja vu este data de reactia creierului in fata unor experiente noi si intense pe care subiectul nu le-a mai trait, in cazul persoanelor de varsta medie, vinovata de senzatiile misterioase ar fi criza varstei mijlocii, cea care incepe sa le joace feste subiectilor, dandu-le acestora false senzatii despre experiente care nu au avut loc.


Posibile explicatii ale sentimentului de déjà-vu
Dat fiind faptul ca senzatiile de deja vu nu sunt anuntate de simptome si nu dureaza mai mult de 30 de secunde, fenomenul in sine este unul extrem de dificil de studiat. Unul dintre primii oameni de stiinta care a incercat o aprofundare a misteriosului sentiment a fost Sigmund Freud. Acesta a vazut in falsele amintiri un rezultat al reprimarii inconstiente a memoriei de catre creierul uman in fata unor experiente traumatizante traite la o varsta frageda. De altfel, fenomenul descris de Freud, numit paramnezie, a fost general acceptat pentru o mare perioada din secolul XX, pana in momentul in care deja vu-ul a reintrat in atentia oamenilor de stiinta.
Ignorate o buna perioada de timp in mediile academice, datorita tot mai desei lor asocieri cu fenomene care ies din sfera stiintei (reincarnarile, fenomenele OZN sau parapsihologia), senzatiile de deja vu au reintrat de curand in atentia cercetatorilot dupa ce acestia au reusit sa aprofundeze studiul creierului uman.
Una dintre cele mai cunoscute teorii acceptate de catre cercetatori este cea a psihiatrului Alan Brown de la Universitatea Duke din Statele Unite ale Americii si a colegei sale, Dr. Elizabeth Marsh, teorie cunoscuta sub numele de atentie distributiva sau teoria mesajelor subliminale. Intr-unul dintre testele efectuate de cei doi oameni de stiinta, acestia au prezentat unui grup de studenti o serie de fotografii ale unor locatii pe care nici unul dintre subiecti nu le mai vazuse vreodata. Cu putin timp inainte de inceperea testelor, cercetatorii au bombardat practic cu mesaje subliminale – imagini care nu durau mai mult de 10-20 de milisecunde (suficient de mult pentru ca in creierul unei persoane sa poate fi inregistrata imaginea, dar nu suficient de mult pentru ca aceasta sa fie constienta), o parte din studentii participanti la experiment. Rezultatul a fost ca persoanele supuse mesajelor subliminale au declarat ca au un straniu sentiment de familiaritate fata de imaginile din fotografii, desi acest lucru ar fi fost, in mod normal, imposibil.
O alta teorie acceptata de catre oamenii de stiinta este cea a medicului olandez, Hermon Sno. Acesta sustine ca memoria se comporta asemenea unei holograme, creierul fiind capabil sa creeze imagini tridimensionale ale unor fragmente minuscule de amintiri sau senzatii. Conform cercetatorului olandez, senzatia de deja vu nu ar fi altceva decat reminiscente ale unor asemenea imagini holografice create de creierul nostru, imagini care, din stare latenta, revin la suprafata in momentul in care gasesc un corespondent in lumea reala.
Nu putea lipsi din aceasta lista psihiatrul american Robert Efron, cel care a dat nastere teoriei care ii poarta numele si care mai este cunoscuta si ca teoria procesarii duale. In urma studiilor efectuate pe pacientii din Spitalul de Veterani din Boston, Efron a concluzionat ca senzatia de deja vu isi are explicatia in procesele neurologice. Astfel, creierul care este asaltat zilnic de milioane de informatii poate sa nu se sincronizeze perfect atunci cand este vorba de asimilarea acestora. Medicul american a observat ca emisfera stanga a creierului este responsabila de sortarea si asimilarea informatiilor primite. De asemenea, omul de stiinta a sesizat faptul ca senzatiile pot fi percepute cu o anumita intarziere, fapt ce duce la inregistrarea acestora ca experiente trecute, in realitate ele nefiind mai vechi de cateva secunde.

Senzatia de déjà-vu si visele premonitorii
Una dintre cele mai aprigi dispute ale oamenilor de stiinta este cea legata de asocierea senzatiei de deja vu cu visele premonitorii. Omul de stiinta elvetian Arthur Funkhouser sustine ca visele pot fi cauza misterioaselor amintiri despre viitor. Desi nu exista o explicatie general acceptata a aparitiei unor asemenea vise, testele efectuate de savantul elvetian pe studentii de la Universitatea Oxford arata ca un procent de aproape 13 % dintre persoane au intr-adevar vise premonitorii. Un studiu realizat in 1988 de un psihiatru american, Dr. Nancy Sodow, confirma teoria lui Arthur Funkhouser, desi procentul indicat de aceasta din urma nu este mai mare de 10%.
Si totusi, in ciuda celor peste 100 de ani de studii ai fenomenului deja vu, oamenii de stiinta recunosc faptul ca teoriile emise in ultimul secol nu sunt suficiente pentru a explica misterioasle senzatii. Probabil ca tehnologia viitorului sau intelegerea extrem de complicatului creier uman poate duce la clarificarea totala a acestor fenomene. Pana atunci, lupta dintre stiinta si pseudostiinta poate lasa loc interpretarilor de orice fel.

BIZZARE FACTS
• Desi nu este considerat drept un sentiment de deja vu, senzatia pe care au pilotii in timpul zborurilor cu avioane supersonice este similara cu cea pe care copiii o au in visele lor. Visele in care este retraita senzatia de zbor apar numai in timpul copilariei si dispar odata cu varsta adolescentei. Cu toate acestea, exista un procent, desi extrem de mic, al persoanelor care au declarat ca viseaza ca zboara chiar si la maturitate.
• Multi dintre cei care au experimentat senzatia de deja vu, sustin ca aceasta apare in urma rapirilor extraterestre si ca urmare a reprimarii memoriei de catre potentialele fiinte din spatiul extraterestru. Sedintele de hipnoza nu au adus nici un rezultat plauzibil, atata vreme cat unele concluzii par sa sustina asemenea declaratii hazardate.
• Desi o senzatie de deja vu nu dureaza mai mult de 30 de secunde, exista persoane pentru care un astfel de sentiment dureaza mult mai mult, fara a fi asociat cu vreo boala psihica. Este celebru cazul unui inginer britanic pensionat care s-a plans in repetate randuri familiei de prezenta unor indelungate senzatii de deja vu. Sfatuit de membrii familiei sa viziteze o clinica de psihologie, acesta a raspuns resemnat: „Nu are nici un rost. Stiu deja cum va fi”. Cazul a fost studiat de Dr. Chris Moulin, pisholog in cadrul Universitatii din Leeds. Cercetatorul a declarat ca a fost socat in momentul in care, intalnindu-l pe britanicul in cauza, acesta i-a descris in detaliu parintii pe care nu exista nicio posibilitate sa ii fi intalnit vreodata.

Ce se află în pădurea Baciu?

In inima Ardealului, intr-o zona cu aparenta atemporala, se gaseste, probabil, cel mai misterios loc din Romania. Multa cerneala a curs pe margine subiectului padurii Hoia-Baciu, la fel cum multi pasi ai curiosilor au strabatut aceasta poarta intre lumi, in speranta surprinderii unei farame de paranormal. Unii dintre ei au avut intr-adevar parte de experiente inexplicabile care provoaca fiori reci chiar si celor curajosi. Cercetatorii nu au incotro si ridica neputinciosi din umeri, lasand loc liber celor mai diverse speculatii care inflacareaza imaginatia amatorilor de fenomene paranormale.

Avertismente din vremea stramosilor
Padurea Hoia-Baciu, este cu siguranta cea mai faimoasa locatie din Romania, unde au fost investigate si analizate o serie de fenomene absolut inexplicabile. Zona in sine a devenit cu adevarat celebra pe mapamond de abia in anul 1968, cu toate ca localnicii stiau de existenta sa inca din cele mai vechi timpuri, ferindu-se de ea ca de un loc rau, unde se intampla lucruri peste puterea de intelegere a omului obisnuit. Toti stiau din mosi stramosi ca odata intrati printre copacii al caror fosnet venea parca din alta lume, toate spaimele subconstientului uman, prind brusc viata si apar in calea celui indeajuns de nesabuit incat sa se aventureze in acest loc . Din cele mai vechi timpuri, localnicii din jurul padurii de la Hoia-Baciu au observat pe propria piele ca odata ce au intrat in padure pentru a taia lemne, a cosi iarba pentru animale sau a culege fructe de padure sau ciuperci, ceva straniu se intampla cu absolut oricare dintre ei.

Inca de la primii pasi printre copaci, satenii se pomeneau asaltati de stari inexplicabile de greata, anxietate, senzatii de voma, dureri de cap si chiar arsuri aparute pe piele. Multa vreme, padurea Baciu din vestul orasului Cluj-Napoca a ramas un subiect tabu, oamenii temandu-se sa aduca vorba despre un loc pe care in sinea lor il credeau cazut sub un blestem greu, sau mai rau, insasi salas al Necuratului. Cel care a intreprins o adevarata munca de pionierat la aceea vreme in studiul fenomenelor paranormale din padurea de stejari, a fost biologul Alexandru Sift (1936-1993).
Profesorul Sift a fost atras de faima padurii Baciu, intrigat fiind de povestile si intamplarile incredibile pe care le auzea de la localnici. In decada anilor 1950, a intreprins numeroase calatorii in padure, observand la fiecare incursiune intre copaci, o serie de umbre ciudate care il insoteau. Fire curajoasa, nu a abandonat cercetarile, izbutind sa fotografieze"umbrele". Surprizele si-au facut aparitia inca de la developarea cadrelor fotografice pe care se puteau observa, pe langa"umbrele" in cauza, multe alte forme, lumini si siluete pe care ochiul uman nu le putea vedea. Cercetarile lui Sift au continuat pana in pragul anilor 1960, cand tot mai multi cercetatori romani i-au preluat studiile si aveau sa fie atrasi de explorarea padurii Baciu.

OZN-uri in toata puterea cuvantului
Pe data de 18 august 1968, tehnicianul-militar Emil Barnea in varsta de 45 de ani, ignorand avertismentele satenilor, se afla in padurea Baciu pentru a petrece un sfarsit de sapatamana departe de stresul orasului. Impreuna cu el se aflau la acea data prietena sa, Zamfira Matea si alti doi prieteni de familie care au dorit sa-si pastreze anonimatul. In preajma orei 13.00, pe cand se afla in cautarea unor lemne pentru foc, Emil Barnea s-a pomenit brusc strigat de prieteni. Intors in poiana, alaturi de prietenii sai, Emil Barnea a apucat sa vada ceea ce parea un OZN care survola la viteza mica padurea Baciu, fara sa scoata niciun sunet. Straniul aparat zburator a inceput sa straluceasca brusc, facand in aer o manevra de rastunare. Fara veste, OZN-ul a accelerat spre cer intr-o directie usor oblica. Urmarindu-l prin vizorul aparatului foto, Emil Barnea a reusit sa-l mai surpinda in trei cadre. Dupa developarea filmului, tehnicianul clujean a contemplat cu stupoare fotografiile a ceea ce peste ani specialistii internationali ai fenomenologiei OZN aveau sa clasifice drept " cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat in Romania si fara indoiala, unele dintre cele mai bune imagini ale vreunui OZN fotografiat vreodata in lume".
Pana la acest moment, Emil Barnea intrase deja in contact cu Florin Gheorghita si Ion Hobana, probabil cei mai prestigiosi ufologi romani, care i-au confirmat autenticitatea fotografiilor. Dupa ce fotografiile au trecut si de "filtrul" autoritatilor vremii, au fost preluate de Agerpres, agentia nationala de presa, si facute publice inclusiv peste hotare. Celebritatea fotografiilor avea sa atinga noi culmi in decursul anului 1977 cand au fost prezentate de cate profesorul C.S. Vonkeviziczky in cadrul Congresului International de Ozenologie din Acapulco. Fotografiile au fost preluate imediat de toate cartile si revistele din lumea intreaga, care vizeaza cazuistica OZN.

Padurea Baciu continua sa fascineze, in special datorita relatarilor martorilor oculari care declarau ca se pot observa fenomene in cele mai stranii precum senzatii fizice inexplicabile, observatii de lumini de forme si culori diverse, umbre ciudate, voci si chipuri umane. Zona devine in scurt timp celebra printre specialistii in paranormal si ezoterism din intreaga lume, echipe intregi de cercetatori reputati din Germania, Franta, Statele Unite si Ungaria vizitand padurea Baciu in plina perioada comunista, si reusind sa prinda pe pelicula inexplicabilul de langa noi…
Cu paranormalul la fotografiat…
Odata intrat in padurea Baciu, ai senzatia foarte accentuata ca esti privit, ca de undeva din spatele fiecarui copac, mii de fiinte nevazute te privesc atent ca pe unul care a nimerit pe taramul lor. Aceasta senzatie este prezenta la toti cei care au pasit pragul straniei paduri. Vanatori, turisti, oficialitati, cercetatori, copii, persoane cu capacitate paranormala sau simpli curiosi. Cercetatorul Adrian Patrut din Cluj-Napoca si-a dedicat o buna parte din viata studierii si investigarii fenomenologiei paranormale din padure, fiind in prezent considerat cea mai autorizata persoana in ceea ce priveste misterele padurii Baciu.
Conform materialelor stranse de Adrian Patrut in zeci de ani de observatii, aparitiile fac parte dintr-un spectru larg al manifestarilor paranormale, ceea ce face dificila incadrarea lor intr-un singur subgen sau capitol al fenomenologiei necunoscutului.
In primul rand, padurea Baciu este faimoasa pentru aparitiile sale. Structuri imateriale sau materiale de forme diverse apar in fata ochilor curiosilor, fie ca este noapte sau miezul zilei. Majoritatea sunt invizibile pentru ochiul uman, fiind capturate insa de aparatele de filmat sau fotografiat. Unii ezoteristi considera ca sunt nimic altceva decat reprezentatiile spiritelor care populeaza universurile paralele. Urmeaza la rand anomaliile magnetice, fluctuatiile campului electromagnetic, emisiile infrasunet. Printre cele mai socante manifestari, se numara si urmele fara explicatie care apar pe pamant, zapada sau iarba, direct sub ochii privitorilor. Nici lumea vie nu a scapat neafectata de misterele padurii, efectele biologice manifestandu-se asupra plantelor si vegetatiei care prezinta forme de deshidratare, arsuri si necroze ale tulpinilor si frunzelor din anumite zone ale padurii.
Oamenii care trec accidental prin dreptul zonelor active (considerate de initiati ca fiind adevarate porti de trecere in alte planuri) se pomenesc cu arsuri de piele, roseata, iritatii, dureri de cap, senzatie amplificata de sete, anxietate, stari de lesin. Cele mai tipice aparitii sunt cele care se profileaza pe cerul de deasupra padurii. Din senin, apar pe cer, in zbor, figuri geometrice sub forma de piramide, sfere, cilindri, conuri, cuburi. Aceste forme geometrice care nu ar avea ce cauta pe cer in mod obisnuit, au fost fotografiate si filmate de sute de ori. Cele mai spectaculare sunt cele cu forma de OZN, pre-OZN sau qvasi-OZN. Padurea este celebra si datorita faptului ca intre hotarele sale, OZN-urile invizibile pentru ochiul uman, dar care pot fi fotografiate, sunt mai numeroase decat OZN-urile vizibile cu ochiul liber.
Nicaieri pe Terra nu a mai fost identificata o locatie cu aceste caracteristici. Aparitiile care produc cele mai mai mari temeri curiosilor sunt cele umanoide. Pare ca peste tot in padure exista capete umane care pandesc din invizibil. La fel ca in cazul OZN-urilor, marea lor majoritatea au fost observate in fotografii. Multi turisti care faceau poze de familie au cazut prada groazei cand le-au developat si au observat ca nu erau singuri in padure, zeci de capete inghesuindu-se uneori in fotografii. Pentru un plus de macabru, au fost identificate in fotografii inclusiv figuri ale unor persoane decedate…Un alt aspect care merita mentionat, este cel legat de starile tranzitorii intre radiatiile gama si beta, amplificate de distorsiunile magnetice asociate deseori cu aparitia unor siluete umanoide translucide, de culoare alba.

Poarta spre alte lumi
In anul 1993, cercetatorul Adrian Patrut a identificat in padurea Baciu o zona aparte pe care a denumit-o "Punctul 3 social activ". Zona cu pricina pare a fi centrul de maxima activitate pentru fenomenele paranormale observate in inima Ardealului. Cercetarile de pana in prezent au dus la stabilirea urmatoarelor concluzii :
• Fenomenele din padurea Hoia-Baciu sunt in mod general discrete dar continue in timp.
• Padurea in sine, ofera mai multe date cercetatorilor decat amatorilor de spiritism.
• Fenomenele sunt in mod clar evidente, fiind necontestate chiar si de cei mai sceptici oameni de stiinta.
• Se pare ca exista o legatura intre prezenta in padure a persoanelor cu capacitate de medium si aparitia fenomenelor misterioase.
Frecventa fenomenelor paranormale este una fluctuanta, cauzele fluctuatiilor nefiind descoperite in totalitate. Exista, de asemenea, un consens general in randul specialistilor in parapsihologie, conform caruia Padurea Hoia-Baciu este o "poarta" interdimensionala prin care spiritele, fie ele ale celor decedati recent sau inca neincarnati, pot intra in dimensiunea material-fizica a planetei Terra. Initiatii in stiintele ezoterice sustin insa ca Padurea Hoia-Baciu ar fi un portal intre planul astral si cel teluric, zona intermediara similara cumva Purgatoriului lui Dante, unde sufletele decedatilor adasta timp de 40 de zile, in care li se hotaraste soarta si le se judeca faptele…
Fenomenele inregistrate in padurea Baciu nu sunt singulare pe mapamond. Harta locurilor de pe Terra care contin zone cu fenomene asemanatoare, cuprinde si Desertul Mojave si Gloful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia, Muntele Kailasa din Tibet. Cu toate acestea, padurea Hoia-Baciu este considerata de toti marii parapsihologi , drept cel mai important areal al manifestarii fenomenelor parapsihologice de pe intreaga planeta.

Locuri misterioase din România

Uitate pe nedrept, trecute sub tacere de dezinteresul majoritatii cercetatorilor, pe teritoriul Romaniei exista nenumarate zone unde realitatea este invinsa de paranormal si unde taramurile se contopesc in soapte de legende, mistere si povesti incredibile. O parte a acestora sunt amintite mai jos. Ordinea in care sunt prezentate este absolut intamplatoare, nu am incercat sa alcatuim un top. La urma urmei, nu exista termen de comparatie intre locurile tainice cu care a fost binecuvantat sau blestemat pamantul romanesc.

Polovragi – Adevarata pestera a lui Zamolxis?
Pe malul Oltetului, intr-o ambianta de vis, in mijlocul naturii ne priveste ochiul negru al unei pesteri in care a fiintat odinioara insusi Zamolxis, Zeul-Om atat de iubit de daci. Numita printre altele, pestera lui Zamolxis, Pestera lui Pahomie sau Pestera Polovragi, formatiunea carstica din muntii Olteniei ascunde taine nebanuite. Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerand ca se trage din existenta unei campii “Poleo” unde se adunau vracii si initiatii dacilor. Ermitii daci erau capabili sa vindece toate bolile vremurilor cu ajutorul plantei magice numita Polovraga, planta disparuta in zilele noastre. Polovragi este, de asemenea, pestera descrisa de Mihai Eminescu in poemul “Memento mori”.
Conform legendelor, Zamolxis era detinator al unor puteri uluitoare, fiind capabil sa-si schimbe dupa dorinta infatisarea din tanar in batran. Prin pestera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra in adancuri pentru a iesi peste munti la cetatea Sarmizegetusei. Cand speologii au cercetat pestera in premiera, acum circa 100 de ani, au fost uluiti sa descopere urme de picioare umane incaltate, vechi de 2.000 de ani, fara indoiala urme de daci.
Zvonurile despre comorile dacice ascunse in Polovragi au atras sumedenie de rauvoitori si aventurieri lacomi. Toti acestia au avut parte de morti tragice in incercarile lor nesabuite de a tulbura linistea locului. Se spune ca blestemul lui Zamolxis inca vegheaza locul . Stau marturie zecile de cazuri, povestite in popor, despre ciobani carora le-au disparut oile, vacari care au ramas fara vacile din fata ochilor, nuntasi carora le disparea de pe mese bautura si mancarea - lasandu-i muti de spaima si bolnavi de nebunie.
Entuziastii fenomenelor paranormale numesc zona “Triunghiul Bermudelor din Oltenia". O intamplare demna de retinut este acea care vizeaza cunoscutul obicei al lui Tudor Valdimirescu de a reveni pentru rugaciune in preajma zidurilor Manastirii Polovragi. O iscalitura a sa ramasa in manastire se adauga variantei neoficiale in care o sosie a sa ar fi fost ucisa de eteristi, pe cand Domnul Tudor, un initiat al vremii, a ramasa in manastire pentru a trai deghizat in calugar pana la sfarsitul vietii.

Sinca Veche & enigmele bisericii din stanca
Situat in frumoasa Tara a Fagarasului, Sinca Veche este un fascinant si stravechi sat romanesc care a avut candva patru biserici, trei de lemn si una din piatra; in prezent pastrandu-se doar biserica de piatra, care este si cea mai veche. Aceasta a fost construita pe locul unui strabun loc sacru despre care cercetatorii spun ca are o vechime uluitoare de circa 7.000 de ani. Cu toate ca exista numeroase voci care afirma ca biserica a fost unul dintre primele locuri de cult crestin din Dacia, o parte a specialistilor atrage atentia asupra inscriptiilor ne-crestine de pe unul dintre peretii altarului. Conform preotului Silvestru Popovici din Sinca Veche, acest perete face parte din biserica interioara, din pestera, care a fost in mare parte distrusa de catre cei care au sapat de-a lungul veacurilor in cautare de comori.
Incarcatura subtila a acestui loc se manifesta uneori prin aparitii inexplicabile de sfere de lumina, cruci si semne stranii . Pe unul dintre pereti se mai poate observa o sculptura a unui cap de dac cu barba, plete si cusma. Zona mai este celebra in randul initiatilor deoarece aici, in prejma marilor sarbatori religioase, unii oameni spun ca aud coruri care canta cantece de o frumusete nelumeasca. Toti cei care au auzit corul din alta lume au fost frapati de faptul ca, desi muzica parea bisericeasca, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuseau sa retina sensul lor. Termenii nu sunau romaneste si totusi nu pareau straini de limba romana arhaica. Sa fi fost cantece in limba daca?
Despre sacralitatea acestui loc vorbesc numeroase intamplari, precum povestea lui Gheorghe Moldovan, un localnic urmarit de Securitate in anul 1953 pentru colaborare cu Rezistenta Anticomunista din Fagaras. Moldovan viseaza niste fiinte de lumina care-l avertizeaza si-l sfatuiesc unde sa se ascunda pentru a nu fi gasit. 43 de ani mai tarziu, in 1996, reporterul TVR Lucian Babeanu a intrat in pestera dorind sa traga cateva cadre si cu aceasta pentru o emisiune cand, spre stupoarea cameramanului, camera video a inceput sa porneasca si sa se opreasca singura, neraspunzand la comenzi. Crezand ca aparatul de filmat este defect, echipa a parasit pestera, iar in studiouri, cand au vizionat ceea ce se inregistrase, au avut surpriza sa observe sfere de lumina stralucitoare care roiau in adancul bisericii…

Blestemul comorilor din Baragan
Pentru majoritatea romanilor, Baraganul nu este altceva decat o campie nesfarsita unde iarna musca viscolul, iar vara soarele arde ucigator. Insa, foarte putini oameni cunosc suita de mistere care invaluie oceanul de campie dintre Marea Neagra, Carpati si Dunare, un taram evocat deseori de Panait Istrati si Fanus Neagu. Conform legendelor locale, in pamanturile campiei se afla ingropate numeroase comori pazite de blesteme crunte. Undeva intre Calarasi si Lehliu se gaseste satul Dor Marunt, celebru nu demult pentru frumosii armasari care alcatuiau cea mai mare herghelie de cai de rasa din Baragan. Aici se afla, insa, ingropate si comori stravechi strajuite de flacari ireale, de un albastru nelumesc care danseaza in puterea noptii pe necuprinsul campurilor.
Celebru in acest sens este locul denumit La Movila, unde, inainte de Revolutia din 1989, un satean a descoperit in timp ce ara, un ulcior plin cu bani de aur. Fire marinimoasa, localnicul i-a impartit frateste cu ceilalti sateni. Nu a durat mult pana cand despre aceasta isprava a aflat si Militia, care s-a autoinfintat si a confiscat taranilor toate monedele gasite.
Soarta blestemata a comorilor este intarita de povestea lui Gheorghe Prepelita, un satean care a descoperit peste 100 de monezi de aur. Prepelita nu a suflat un cuvant, dar satenii vedeau cum neamul lui isi construieste case si grajduri noi, se imbraca scump, isi cumpara turme de oi si vite. Blestemul comorii nu dormea: la 7 luni de la descoperirea averii, nevasta lui Prepelita se arunca fara motiv intr-o fantana. La cateva saptamani dupa, ginerele sateanului are aceeasi soarta, pentru ca, peste un an de zile, fiica lui Prepelita sa se spanzure de aceeasi fantana.
La fel de sinistru este - spun legendele - si blestemul comorii lui Pintecan, un alt satean care a gasit un butoias cu galbeni de aur ingropat la radacina unui nuc. In noaptea imediat urmatoare, “norocosul” Pintecan aude in vis o voce care-i porunceste sa construiasca o biserica pe locul unde a descoperit banii sau il va ajunge blestemul comorii. Dimineata, Pintecan a ignorat visul, grabit sa se imbogateasca. Si-a impartit comoara in familie si s-a apucat de afaceri prospere. La doi ani de la eveniment, cand se intorcea acasa si-a gasit baietelul de doi ani spanzurat intre gratiile de la patut. In noaptea nenorocirii, a visat din nou aceeasi voce care l-a avetizat ca daca nu face biserica, va fi lovit de necazuri si mai mari. Socat, omul a construit cea de-a doua biserica a satului, care este vizibila si astazi.

Fantomele de pe Dealul Luncanilor
Undeva in inima Moldovei, intre orasele Iasi si Pascani, se fla satul Sarca din care se poate ajunge in comuna Luncani. Faptele stranii petrecute aici avertizeaza orice drumet care vrea sa plece la ceas de seara spre Luncani. Mai ales daca drumetul este un om bun cu inima curata, deoarece fantomele pripasite in aceste locuri, pandesc in special pe cei cu suflet bun. Stau marturie in acest sens, intamplarile inspaimantatoare prin care au trecut destul de recent oameni precum Elena Surugiu, Petruta Muscalul, Maria Piper si altii.

Salasul fantomelor din zona este cantonat undeva la captul unui iaz secat, unde - conform povestilor - oamenilor le apar stafii care-i urmaresc cale de 3 kilometri pana in satul Goesti. Batranii povestesc ca in locul blestemat au fost ingropati fara imparatasanie si lumanare multi soldati ucisi in 1917, in decursul primului Razboi Mondial. Astfel se explica de ce zeci de drumeti spun ca au vazut odata cu caderea noptii, siluete translucide, albe si tacute care pluteau alaturi de ei, intotdeuna pe partea dreapta a drumului. Batranii spun ca soldatii-fantome, care acum sunt prinsi intre lumi, stafiile lor aparandu-le in special oamenilor cu suflet bun si copiilor, asteapta ca pe dealul Luncanilor sa se faca o slujba de pomenire a sufletelor si o sfintire a locului.


Costesti, locul unde duhurile dau cu pietre
Localitatea Costesti din judetul Arges a figurat acum cativa ani in toiul dezbaterilor specialistilor in paranormal. Cazul in sine a fost observat si filmat de numerosi martori oculari, ceea ce-i da un plus de credibilitate. Totul a inceput in noaptea zilei de 20 martie 1997, cand asupra casei familiei Panait Draghici s-a abatut din senin o ploaie de pietre de diferite dimensiuni, in urma careia atat proprietarii, cat si vecinii lor s-au ales cu o spaima sora cu moarte, precum si cu acoperisurile distruse si ferestrele sparte. Dupa prima seara “paranormala”, ploaia de pietre a continuat a doua zi, tot la lasarea serii. Pana in noaptea de 24 martie, inainte de sarbatoarea de Bunavestire, intamplarea s-a repetat consecutiv in fiecare seara, politia locala din Costesti rezumandu-se la a observa ciudatul fenomen alaturi de tot satul, dupa care a intocmit un raport de pagube si distrugere fara faptas. Dupa Bunavestire, ploaia de pietre a incetat brusc. Linistea a durat doar pana pe 29 august 1997, cand tirurile de pietre aruncate de maini invizibile au reinceput mai violent decat in primavara. Oamenii au apelat la Georgica Cretu, preotul paroh din Costesti care a venit in casa lor chiar in timpul unei ploi de pietre pentru a citi cu glas tare Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Spre surprinderea tuturor, pe intreaga durata a slujbei atacul a incetat, pentru a reincepe insa la scurt timp dupa aceea…
Culmea manifestarilor bizare din Costesti s-a inregistrat pe 4 septembrie 1997. In acea zi, mobilele au inceput sa se miste prin casa dintr-o camera in alta, mutate parca de niste carausi invizibili. Peste doar cateva zile, crestinii urmau sa sarbatoreasca Nasterea Prea Sfintei Fecioare Maria. Linistea s-a asternut de atunci asupra gospodariei familiei Draghici. Entuziastii fenomenelor paranormale sunt de parere ca atacul s-a datorat unor demoni sau unor furtuni magnetice. Altii inainteaza ipoteza unui fenomen evident de Poltergeist. Faptasa ar fi fost Achilina Marciuc, o femeie care pe parcursul intregii sale vieti s-a certat cu familia Draghici. Mai mult, in timpul acceselor sale de furie, batrana Achilina arunca cu pietre in casa vecinilor sai. Achilina Marciuc a murit singura intr-o mizerie crunta pe data de 11 august 1987. Se pare ca spiritul neadormit al batranei i-a urat atat de mult pe membrii familiei Draghici, incat a dat cu pietre in casa vecinilor atat in lumea acesta, cat si de pe lumea cealalta…

Poeni, satul blestemat de lupi…
Satul Poeni de la poalele Muntilor Poiana Rusca ascunde niste intamplari care ar face cinste oricarui roman de groaza marca Stephen King. Cazul cuprinde o serie de atacuri ale lupilor indreptate asupra mai multor sateni. O femeie, Maria Sarbu, a fost chiar omorata si devorata de ceea ce, la prima vedere, pare un lup. Insa toti zoologii afirma ca, de obicei, lupii nu ataca oamenii decat daca sunt turbati, ceea ce in povestea de fata este putin probabil. Totodata, in nicio circumstanta lupii nu devin mancatori de oameni, fenomen care se intalneste doar in cazul tigrilor, leilor si leoparzilor. Misterul de la Poeni se adanceste si mai mult daca luam in calcul faptul ca in zona respectiva nu mai existau lupi de peste o suta de ani.
Batranii satului sunt de parere ca faptasul nu a putut fi in ruptul capului un lup obisnuit, ci ca animalul care a atacat oamenii din Poeni a fost un lup necurat, un strigon, cum se spune in aceste parti strigoiului. Cei care au scapat povestesc ca fiara din alta lume arata precum un caine mare, negru cu blana zburlita, care nu lasa urma pe zapada sau prin praf atungi cand fuge, ca si cum ar fi plutit. De asemnea, povestile spun ca aratarea disparea instantaneu daca oamenii apucau sa-si faca semnul crucii sau sa roasteasca o rugaciune. Drac sau suflet neadormit de strigoi, nu se stie exact ce a atacat satul Poeni. Oamenii sunt de parere ca povestea neamului muscat de fiara necurata incepe acum peste doua sute de ani, cand cineva din familia respectiva ar fi omorat un alt satean pentru a-i fura o arma foarte valoroasa. Cel ucis era unicul fiu al unei batrane care in ziua inmormantarii ar fi aruncat in cimitir un greu blestem asupra neamului ucigasului fiului sau.

Balta Vrajitoarelor
Satul Boldesti. Padurea Boldu-Creteasca. Langa Bucuresti, la doar 30 de minute distanta de padurea Cernica, exista o balta blestemata, recunoscuta si temuta inclusiv in prezent de localnici. Ascunsa in mijlocul padurii Boldu-Creteasca, balta este la prima vedere un banal ochi de apa de dimensiuni mai mult decat modeste, cu un diametru de doar 5 metri. In ciuda aparentei obisnuite, se spune ca peticul de apa este inconjurat de forte din alte lumi si este loc de manifestari inexplicabile.
Faima baltii este demult cunoscuta de vrajitoarele tiganci care se aduna din lumea intreaga aici, in prejma noptilor de Sfantul Gheorghe, Sanziene si Sfantul Andrei, atunci cand se spune ca se deschid temporar portile spre celelalte taramuri. Balta este un loc al puterii transmis din generatie in generatie in randul vrajitoarelor. Se pare ca orice vraja, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei mici balti ascunse la marginea Bucurestilor se indeplineste negresit. Parca pentru a adauga un miez de adevar in povestea vrajitoarelor, exista oameni care au observat in preajma baltii o serie de fenomene ciudate precum fulgere globulare si furtuni iscate din senin in perimetrul restrans al baltii. De asemenea, numeroase animalele (cai, vite, oi, capre, caini sau pisici) refuza sa bea apa de aici, preferand parca sa moara de sete decat sa se adape din balta.
Balta, care are o adancime de doar un metru si jumatate, nu seaca, nu se mareste, nu se micsoreaza niciodata - indiferent daca este seceta sau ploua abundent. Cu toate acestea, conform legendelor, balta pare a nu avea fund: oamenii din zona spun ca au aruncat in ea un bolovan greu de 20 de kilograme. Acesta ar fi disparut fara urma in doua saptamani…

’’NICIODATĂ’’

"Exista in vocabularul nostru un cuvint implacabil ca moartea, un cuvint sec si scurt, dar de o greutate incomensurabila pentru cel plin de tristete, si de disperare! NICIODATĂ! Imi inchipui ca NICIODATĂ fusese scris cu litere de foc pe spada ingerului care pazea paradisul pierdut!

"Cuvintul are o sfisiere lunga, care raneste sufletul. E destul sa spui ; dar sa spui deslusit, incet, ca sa simti sfisierea cuvintului in tot trupul. Niciodata ce? M-ar putea intreba
o lume intreaga, mii de oameni, dar eu nu stiu ce. Niciodata, niciodata…! E cuvintul care se apropie cel mai mult de moarte. Daca ai suflet in tine, sa nu dai din vina ta nimanui sa poarte cuvintul acesta in viata: ."

"Nimeni, niciodata, le spunem deseori fiindca ne-am dezvatat sa le analizam continutul, fiindca vorbim la-ntimplare, fiindca rostim cuvintele fara sa le atribuim nici o valoare. Nimeni, niciodata- sunt cuvinte definitive, cu un continut sacru, inviolabil ca un mormint. Eu nu spun niciodata cuvinte la-ntimplare. Sunt cam patetic. De ce n-as fi? Sa ne cenzuram si-n noi insine, sa nu-ndraznim sa fim noi? Atunci cind? Si fata de cine? Fata de viermii cei neadormiti care ne afla tainele trupurilor?
Dar pe-ale sufletelor ce viermi au sa le afle vreodata? Cuvinte, cuvinte…. am un respect pentru cuvint ca pentru o fiinta"…
Mult lemn pentru garduri, putin lemn pentru viori.

Logica strambă a unei avalanşe de austerităţi

Logica strambă a unei avalanşe de austerităţi

Precum piesele de domino, cad beneficiile statului social din Europa si vorbim aici de normalitate, echitate, egalitatea de sanse, decenta, de bunul simt si nu de favoruri discretionare. Grecia, Romania, Spania, Franta, Marea Britanie si incetul cu incetul intregul continent cad in vrie si sucomba. Si de ce asta? Care sunt factorii si indicatorii ce au determinat acest iures ucigator impotriva propriilor cetateni? Ei bine scopul este unul singur; sub masca “necesitatii” cresterii gradului de competitivitate economica in raport cu alti poli mondiali de “crestere” gen China, USA, India, etc., s-a considerat util sa se sacrifice identitatea umanitara europeana, vezi protectia sociala (statul social).
De fapt beneficiarii neti a plus-valorii economice, asa zisa oligarhie mai mult sau mai putin oculta ce iata, conduce totul sub raport politic si administrativ, a pus gand rau traiului bun “nejustificat” al oamenilor simpli, considerand ca acestia nu sunt suficient de “bine motivati” in directia maximizarii muncii prestate, raportate la unitatea de remuneratie.Si uite asa la modul ad-hoc se considera ca de azi inainte ca varsta de pensionare trebuie marita cat mai mult (pentru a prinde si a beneficia cat mai putini de pensie si a ramane fondurile la cheremul rechinilor), veniturile trebuiesc micsorate drastic (pentru a arunca oamenii in nesiguranta si incertitudine existentiala, factori ce duc la o mai mare supunere oarba vis a vis de stapinii de sclavi), beneficiile colaterale de genul vacantelor, asigurarile medicale, ori participatiilor la profit prin actiuni corporatiste “la purtator” trebuiesc eliminate (pentru a suplimenta stresul, dar si pentru a reduce orizontul cetateanului exclusiv la cel al locului de munca, “ce-i si justifica existenta fizica” in raport cu patriciatul.
Acum ar fi multe de comentat raportat la tupeul celor ce fac acest lucruri, dar cu siguranta situatia nu poate ramane asa. Astfel de initiative extrem obtuze si egoiste vor produce o tot mai mare efervescenta militanta in mase, iar motivatii de genul “motorul economiei mondiale trebuie resetat si repornit ciclic” (adica se produc artificial scaderi fortate de niveluri de trai, doar pentru a crea indirect, manipulat, mirajul perspectivei unei .. noi cresteri in “viitor” si a determina noi campanii sclavagiste de “(post) industrializare” este un joc riscant. Este riscant prin faptul ca “noi sclavii potentiali” avem acum o imagine de ansamblu a (nedreptatilor) istoriei, o interpretare critica a ce a fost bun dar mai ales a ce a fost foarte rau in era capitalului. In plus avem dobandita constiinta propriei valori, a unicitatii si irepetabilitatii vietii (oricat s-ar chinui religia, ca si falanga a opresorilor, sa ne manipuleze plasand orizonturile de asteptare si “salvarea” noastra, undeva dupa moarte, ca beneficiile prezentului sa fie cedate “fara lupta” exploatatorilor…).
Ca atare de data asta sunt sanse reale sa izvorasca adevarate rauri de sange, scena ajungand de fapt sa arate ca un conflict epic-ideatic, intre opresori si opresati, intre RAU si BINE… intre Diavol si Dumnezeu, daca vreti…