ROMÂNIA noastră dragă

Civilizaţia de sub Marea Neagră

Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, este un savant ale cărui metode, deşi controversate, au dat roade până acum. Pentru că ipotezele sale, de cele mai multe ori diferite de ale majorităţii cercetătorilor, erau demonstrate în final de descoperirile făcute, descoperiri care-i făceau pe mulţi să-şi bage capul în nisip, făcându-se că uită că tot ei erau printre cei mai vaşnici contestatari ai ipotezelor emise. În urmă cu câţiva ani, Ballard a mai emis o ipoteză, anume aceea că Potopul descris de Biblie ar fi fost localizat pe actualul teritoriu al Mării Negre. Aşa că o echipă condusă de Ballard a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind să filmeze, la mai puţin de 20 km de ţărm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Mai exact, era vorba despre o stâncă cioplită şi de două unelte de piatră dotate cu câte o gaură, probabil pentru suportul lor lemnos. În plus, submarinul a reuşit să filmeze şi nişte bârne foarte bine conservate de apa mării, pe care se văd semne de picucrare artificială. Aceste descoperiri arată că, în urmă cu mulţi ani, Marea Neagră a fost un lac al cărui ţărm era locuit. În perioada de sfârşit a erei glaciare, datorită încălzirii atmosferei şi topirii gheţarilor nivelul Mediteranei a crescut fără precedent. Apoi, în urmă cu 7000 de ani, datorita presiunii apei – şi probabil în urma vreunui cutremur - fâşia de pământ care separa Mediterana de lac a fost efectiv pulverizată şi apele sărate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformându-l în ceea ce este astăzi. Torentul a fost fantastic. Forţa apei a depăşit de 2–300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculându-se că pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de aproximativ 40 de zile. În sprijinul acestei teorii, cercetătorii arată că în anumite zone ale fundului Mării Negre, există ape dulci, rămăşiţe ale vechiului lac. Din cauza lipsei curenţilor şi a oxigenului, acele ape au rămas neamestecate cu apa mării. Mai mult, mediul de acolo este lipsit de oxigen, ceea ce înseamnă că există condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Mării Negre, câteva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani, ceea ce i-a făcut pe cercetători să afirme că Marea Neagră a fost, pe vremuri, un lac cu apă dulce. Mai mult, câţiva membri ai echipei lui Ballard susţin că acesta este convins că actuala Mare nu a existat în urmă cu 10–15.000 de ani, aici trăind o civilizaţie prosperă, căreia îi aparţin construcţiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. Şi ca totul să fie şi mai încurcat, s-a pronunţat cuvântul Atlantida. Harta întocmită cu ajutorul sonarelor a lăsat să se întrevadă că pe vremuri, fundul mării era, în fapt, “un ţărm plat, cu o plajă de nisip care cobora lin”, după cum spune însuşi coordonatorul lucrărilor.


Potopul a început în România

Biblia vorbeşte despre un mare potop căruia nu i-a supravieţuit decât Noe şi familia sa. Mergând pe firul Bibliei, constatăm că, după ce fiii lui Noe s-au despărţit, au plecat care încotro. Numai că, deşi în afara lor nu mai rămăsese nici un om pe Pământ, fiii lui Noe s-au întâlnit, totuşi, cu oameni. Dar nu de inadverdenţele Bibliei ne vom ocupa în acest material. Analizând scrierile vechi ale fiecărui popor, constatăm că la fiecare găsim câte un potop din care s-au salvat foarte puţini. Ce e mai interesant, e faptul că legendele româneşti vorbesc, la rândul lor, despre diverse inundaţii catastrofale, dar cine să ia seamă la nişte “poveşti”, cum le spun majoritatea românilor. Şi totuşi, atunci când aceste “poveşti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea ştiinţifică amuţeşte, dă puţin înapoi şi apoi încearcă să demonstreze noua ipoteză, uitând că tot ea refuza să accepte nişte idei ce păreau a depăşi realitatea construită cu migală, de unii pseudo-cercetători, timp de ani de zile.


Sfârşitul Atlantidei şi începutul Potopului

Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio şi este specializat în inundaţiile catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi timpuri. A fost unul dintre cei care au îmbrăţişat ipoteza emisă de Robert Ballard, când acesta afirma că Potopul Biblic a început în bazinul Mării Negre. Numai că, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu ţărmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epavă de corabie veche de câteva mii de ani, ci ţărmul nordic românesc, în apropiere de insula Şerpilor, şi unde aparatura a înregistrat nişte construcţii ciclopice stranii, piramide şi citadele ce par de neînchipuit pentru zilele noastre.
“în cercetările mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră şi am avut acces la toate descoperirile făcute în România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici măcar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El îşi face cercetările în lungul bazinelor râurilor româneşti, despre care consideră că sunt rămăşiţe ale unui fluviu imens care străbatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apă dulce care acoperea România în urmă cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de îndrăzneaţă, dar nu singulară. Afirmă că pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida şi că cetăţile descoperite în munţi nu sunt decât rămăşiţe a ceea ce a mai rămas din străvechea civilizaţie, după scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune această ipoteză cu o alta, cea a originii Potopului, punând egalitatea între cele două evenimente. “Ceea ce oamenii au numit Noe şi familia sa, au fost, în fapt, singurii atlanţi care au supravieţuit cataclismului. Iar arca a fost construită din lemn de cedru la dumneavoastră, în România, locul de unde a început şi marea inundaţie a Pământului”.



Pădurea îngropată

La mijlocul anilor `80, autorităţile centrale de la Bucureşti au decis, cu o simplă semnatură, să şteargă sate întregi de pe harta României, să strămute populaţia, să distrugă vestigii arheologice cu o vechime de câteva mii de ani. Şi totul în numele unui aşa zis proiect de canalizare a Argeşului, de făurire a măreţului canal Dunare – Bucureşti. Atunci, în mai puţin de o săptămână, câteva localităţi au dispărut definitiv din peisajul administrativ românesc. Nu au fost iertaţi nici măcar morţii.
“Cu buldozerele şi excavatoarele i-au dezgropat, domnule. I-au încărcat în camioane, că erau morţi de zeci de ani sau de o săptămână, pe toţi i-au urcat în camioane şi nu i-am mai văzut de atunci. L-au luat pe tătica şi pe ăia bătrâni, nu şi-ar găsi niciodată odihna”, spune cu obida Nicuşor Tudor, un bătrân de 74 de ani din Mihăileşti, care încă se mai ţine bine, ca toţi cei de prin partea locului. Numai că, dupa ce au săpat vreo 5 – 6 metri în adâncime, cupele excavatoarelor au început să se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat în afara inginerilor care coordonau lucrările. Aceştia au înţeles că acolo, la adâncime, este ceva. Şi au chemat arheologii. Nu mică a fost surpriza tuturor când, continuînd cu atenţie săpăturile, au constatat că la o adâncime 15 – 25 de metri, se găsea nici mai mult, nici mai puţin, decât o... pădure preistorică. Mai mult, nisipul care le acoperise conservase atat de bine lemnul copacilor, încât aceştia, eliberaţi de sub pământ, păreau încă în viaţă şi se puteau deosebi soiurile.



Marea inundaţie glaciară

Specialiştii aduşi de la Bucureşti au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun şi tei. Datarea cu carbon a arătat că nisipul care acoperise pădurea de foioase avea o vechime cuprinsă între 10.000 – 12.000 de ani. Ceea ce însemna că pădurea în sine era mult mai veche.. Puţini au fost cei care şi-au pus atunci întrebări referitoare la cum ajunsese pădurea să fie acoperită de ape. Se ştia că teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunoştea şi motivul inundaţiei. Nimeni nu bănuia că peste câteva zeci de ani, Ballard urma să vină şi să emită o ipoteză fantastică, anume, că aici, avusese loc marele Potop descris de Biblie. Parte din cauza topirii gheţarilor şi creşterea nivelului Mediteranei mult peste nivelul normal, fapt care a generat surparea limbii de pământ care o unea cu Marea Neagră. Apele din sud au făcut ca nivelul vechiului Pont Euxin să crească până peste poate şi apele să se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras şi au permis apariţia unei noi flore şi a unei noi faune. Pădurea descoperită sub fosta albie a Argeşului, făcea parte, se pare, din noua floră. Şi atunci a mai venit o inundaţie, mai recentă, în urmă cu 10 – 12 milenii...
Probabil că dintre cei care citesc aceste rânduri sunt mulţi care au văzut pe viu o inundaţie. Şi atunci au remarcat şi cantitatea de nisip şi mâl care rămâne dupa ce se retrag apele. Să fie de vreo 20 – 30 de centimetri cel mult. Asta în condiţiile în care apa ajunge sau chiar depăşeşte doi metri. Şi atunci nu pot să nu-mi pun o întrebare: oare ce cantitate de apă s-a revarsat asupra zonei argeşene, pentru ca nisipul rămas în urma ei să aibă o adâncime de 15 – 20 de metri. Calculaţi singuri şi veţi ajunge la o adâncime a apei cuprinsă între 100 – 150 de metri. Ce ape puteau alimenta o astfel de inundaţie ?


Tsunami pe Argeş ?

Descoperirea pădurii preistorice sub pământurile Argeşului, i-au determinat pe specialişti să efectueze cercetări şi în alte zone apropiate. Rezultatele au fost fantastice: pădurea se întindea pe o suprafaţă mare, între localităţile Glina-Bobeşti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu. În plus, prospecţiunile arată că se intinde mult în sud, aria terminându-se, probabil, undeva pe teritoriul Bulgariei. În toate locaţiile, rezultatul cercetărilor a arătat un singur lucru: apele au acoperit zonele într-o perioadă extrem de scurtă de timp, pe care arheologii au estimat-o la doar câteva săptămâni.
“Ori aşa ceva, nu se putea întâmpla din cauza topirii gheţurilor, afară doar de cazul în care Terra nu a fost lovită de vreun meteorit. Ori din ce ştim noi, în perioada de acum 10.000 – 12.000 de ani, nici un meteorit nu a lovit Pământul”, afirmă Codrin Niculescu, paleontolog şi biolog. Domnia sa însă, are o terorie foarte interesantă, desprinsă parcă din filmele SF. Ipoteza sa pleacă de la basoreliefurile şi scrierile foarte vechi în care nici un popor din antichitate nu menţionează Luna, celebrul astru al nopţii. Ori, dacă Luna ar fi fost atunci în apropierea Pământului, este imposibil ca acest lucru să nu fi fost remarcat de cei vechi, buni astrologi, care urmăreau mersul astrelor pe cer şi influenţa lor asupra vieţii oamenilor. Şi atunci, înseamnă că Luna nu a fost dintotdeauna satelitul natural al Pământului.
“Mai mult ca sigur că în momentul în care Terra a „primit” Luna, Pământul întreg a cunoscut activitatea dezastruoasă a marilor valuri. De exemplu, urmele lăsate în Hawai atestă că pe acolo au fost valuri ucigaşe – cum le spunem noi – sau tsunami, cum le numesc japonezii, înalte de câteva sute de metri. E posibil ca pe Argeş să avem de-a face tot cu un val imens, nu cu o inundaţie catastrofală”. În sprijinul teoriei sale, domnul Niculescu aduce lipsa aproape completă a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se întinde pădurea preistorică. “Lipsa aceasta ne arată clar că zona nu a fost una marină, permanentă, ci a fost inundată pur şi simplu întâmplător. Iar compoziţia nisipului sărat a conservat foarte bine copacii”.
Bizara fortificaţie de lemn
Dar nu pădurea subterană a fost cea mai interesantă descoperire a arheologilor veniţi la faţa locului. Într-una din zile, săpătorii au scos la iveală o construcţie bizară din lemn, alcatuită sub forma unei mici fortificaţii. Cu toate astea, nu s-au găsit deloc schelete umane sau de animale, în condiţiile în care s-a presupus că respectiva construcţie nu s-a ridicat singură.
“Unde au dispărut cei care au construit ciudata fortificaţie de lemn, este iarăşi o întrebare fără răspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul uriaş să-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apă, să fi fost mâncate de animalele marine. Dar la fel de posibil este ca locuitorii să fi aflat din timp despre iminenţa valului ucigaş şi să se fi retras pe înălţimile munţilor. Şi atunci, dacă acceptăm cea de a doua ipoteză ca fiind mai plauzibilă, de unde puteau şti nişte primitivi că oceanul va mătura zona Ageşului ?”
Referitor la cetatea descoperită, locuitorii sunt convinşi că nu a fost vorba de o fortificaţie în sine, ci despre casa lui....Noe. Numai aşa poate fi explicată lipsa pietrelor din fortificaţie, prin aceea că era vorba doar de o casă de locuit, fortificată împotriva acţiunilor unor animale. Unii oameni de ştiinţă susţin că în perioadele de mari transformări continentale, animalele – şi mai târziu oamenii – părăseau unele zone periculoase pentru altele mai ferite de primejdii. Aşa s-a întâmplat, probabil, şi cu fortificaţia de lemn, locuitorii acesteia migrând, pur şi simplu către o zonă mai sigură. Pornind de la pădurea antică descoperită pe linia Argeşului, ulterior s-au făcut săpături în partea opusă, pe Valea Prutului. Şi... surpriză. Au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeaşi compoziţie ca şi cel din sudul ţării şi datând din aceeaşi perioadă de timp, respectiv sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului. Doar păduri nu au fost găsite de data asta, dar probabil că zona nu era una împădurită, ci una de câmpie. “În acel moment am fost puşi în faţa unei întrebări fără precedent. Ce fel de val putea să măture întreg cuprinsul ţării şi să aibă o înălţime de peste 100 de metri ? Cum s-a format acel val ? A devastat doar teritoriul României sau toată Europa ? A fost un val oceanic, cu apă sărată sau un val cu apă dulce ?”

Copacii milenari

Dincolo de ipotezele cercetătorilor, locuitorii din Mihăileşti continuă să scoată din carierele de piatră trunchiurile vechi de mii de ani şi să le ardă în sobe. Pe ei nu-i impresionează faptul că distrug acele vestigii arheologice aproape unice în lume. Lor le e frig şi nu au cu ce se încălzi. Le e foame şi trebuie să gătească încă pe plite, păstrate şi acestea din bătrâni, dar nişte bătrâni mai apropiaţi de zilele noastre. Şi distrug copaci care au câţiva metri grosime, aşa cum probabil nu vor mai creşte niciodată pe aceste meleaguri. Florea Dumitru, imi spune: “Domnule, noi suntem unicat în lumea asta. Noi nu mergem la pădure ca să tăiem vreun copac. Noi mergem să dezgropăm copacii de care avem nevoie pentru foc. Şi numai Bunul Dumnezeu ştie cum au ajuns pomii ăştia sub nisip. Cei mai bătrâni spun că aşa au rămas de la Potopul cel mare de pe vremea lui Noe.” Deocamdată nici o ipoteză nu a fost pe deplin demonstrată. Iar numărul copacilor milenari descreşte de la o zi la alta... Trebuie oare să condamnăm localnicii pentru că încearcă să supravieţuiască distrugând urmele trecutului ? La urma urmelor, nu aşa au făcut dintotdeauna oamenii ? Fiecare civilizaţie nouă a distrus-o pe cea veche. Şi se pare că nu din răutate, ci din simpla dorinţă de a supravieţui.

De ce verigheta se poartă pe al patrulea deget?

Chinezii au o explicatie foarte frumoasa. Se crede ca fiecare deget al mainii reprezinta persoanele din viata ta. Degetul mare reprezinta parintii, aratatorul - fratii, mijlociul - pe tine insuti, inelarul reprezinta sufletul pereche si degetul mic - copiii. Acum pune-ti mainile fata in fata, indoaie degetele mijlocii si lipeste-le astfel incat nodurile amândurora sa se uneasca perfect , apoi apropie varfurile celorlalte degete. Incearca sa desparti degetele mari, care reprezinta parintii. Vei putea pentru ca destinul parintilor nu este sa traiasca cu tine pentru tot restul vietii. Te vor parasi mai devreme sau mai tarziu. Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti degetele aratatoare, care reprezinta fratii. Vei putea pentru ca destinul fratilor este sa-si creeze propria familie si sa-si traiasca propriile vieti. Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti degetele mici, care reprezinta copiii. Vei putea pentru ca copiii vor creste, se vor casatori si isi vor trai propria viata. Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti inelarele, care reprezinta partenerul de viata. Dar... nu vei putea....

Sursa: http://cuvintepentrusuflet.blogspot.com/2010/05/de-ce-verigheta-se-poarta-pe-al.html

DRAGOBETE vs. Valentine's day

Pe 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

La noi, Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele:

"Floride fraga
Din luna lui Faur
La toata lumea sa fiu draga
Uraciunile sa le desparti".

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui. Era o sarbatoare a grupurilor de tineri care ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se imbratisau. Avea toate trasaturile unei sarbatori premaritale, de antamare a unor relatii intre tinerii din comunitate, ce anticipau nuntile.
Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.
Se mai credea ca in ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile, pasarile neimperecheate acum ramanand fara pui peste vara. Oamenii batrani tineau aceasta zi pentru friguri si alte boli.
Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara.

Dragobete - zeu al dragostei pe plaiurile româneşti

Opozitia Dochiei (anul vechi) este nora sa, tot un personaj feminin care apare, in unele legende, este sotia lui Dragobete, (Dragomir, Iovan). Dragobete, numit si Cap de Primavara, era sarbatorit, in functie de zona etnografica, in una din zilele de la sfarsitul lunii februarie si inceputul lunii martie. Dupa legenda, el este fiul Babei Dochia si reprezinta, in opozitie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele, purtatorul dragostei si al bunei dispozitii pastreaza unele atributii ale zeului dragostei, Cupidon.
Dragobete - sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor
El este sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor care se strang in stoluri, ciripesc si incep sa-si construiasca cuiburile. De aceea, fetele si baietii asteptau cu nerabdarea si sarbatoreau Dragobetele pentru a fi si ei indragostiti tot anul. In aceasta zi, considerata, local, prima zi de primavara, fetele si baietii se adunau in grupuri si ieseau haulind si chiuind in camp, de unde adunau viorele si tamaioare. La Sanziene culegeau alte doua flori, roji (un fel de trandafir salbatic) si oglici (flori mici galbene), numite surioarele viorelelor si tamaioarelor, le faceau buchete si le slobozeau pe apa. Traditia sustine ca impreunarea florilor surori, vitregite de natura sa nu se intalneasca niciodata, echivala cu o fapta buna, reprezentand jumatate de sarindar.

Dragobete este un zeu tanar al Panteonului autohton cu data fixa de celebrare in acelasi sat, dar variabila de la zona la zona (24 si 28 februarie; 1 si 25 martie), patron al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile romanesti. In unele traditii este numit Cap de Primavara, Cap de Vara, fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica. Dragobete este identificat cu Cupidon, zeul dragostei in mitologia romana, si cu Eros, zeul iubirii in mitologia greaca (Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania).
Din zapada netopita pana la Dragobete fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).

Dragobete identificat cu Năvalnicul

Dragostea curata a tinerilor, asociata de români cu ciripitul şi imperecherea pasarilor de padure, este pusa sub protectia unei indragite reprezentari mitice, Dragobetele. El este identificat si cu o alta reprezentare mitica a Panteonului romanesc, Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului in planta de dragoste care ii poarta numele (o specie de feriga). Celebrarea lui Dragobete este prefatata de o alta zi indragita de tineri, Vlasie.
Sfantul mucenic Vlasie (11 februarie) din calendarul ortodox a devenit in Calendarul popular protector al pasarilor de padure si al femeilor gravide. De ziua lui s-ar intoarce pasarile migratoare, li s-ar deschide ciocul si ar incepe a canta. Peste doua saptamani, la Dragobete, se strang in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile in care isi vor creste puii. De frica sa nu ciricaie ca pasarile, nimeni nu lucra in ziua de Dragobete. Din pacate, aceasta frumoasa zi a dragostei, nascuta pe pamant romanesc, inca vie in satele oltenesti, intim legata de ritmurile naturii (infloritul florilor de primavara, imperecherea pasarilor) se incearca a fi inlocuita de Sf. Valentin, sarbatoare de import, aparuta de cativa ani pe trotuarele si pietele publice ale oraselor.

Cand se serbeaza Sf. Valentin?

Sf. Valentin (Ziua Indragostitilor) dateaza din timpul Imperiului Roman, cand era o sarbatoare in cinstea Iunonei, sotia lui Jupiter.
In data de 15 incepeau Lupercaliile.
In data de 14 februarie, numele fetelor erau scrise pe biletele, fiecare baiat tragea un biletel si astfel baiatul si fata al carei numele il trasese constituiau o pereche pe perioada Lupercaliilor

Cine este Sf. Valentin?

Traditia catolica spune ca in timpul imparatului Claudiu al II-lea casatoriile fusesera interzise in Imperiul roman. Imparatul credea ca barbatii refuza sa se inroleze in aramata din cauza sotiilor si logodnicelor lor. Sfantul Valentin, un preot care traia in perioada aceea, a ajutat crestinii si pe cei casatoriti in ascuns, ceea ce i-a adus pana la urma moartea. A fost adus in fata Prefectului, condamnat la moarte in data de 14 februarie 270 d.H.

Ce traditii sunt de Sf. Valentin?

In primele secole ale erei noastre, numele fetelor erau scrise pe biletele, fiecare baiat tragea un biletel si astfel baiatul si fata al carei numele il trasese constituiau o pereche pe perioada Lupercaliilor.
In zilele noastre manifestarile ce au loc de Sf. Valentin sunt concertele in aer liber sau in sali de spectacole, petrecerile din discoteci si ofertele speciale din magazine.
Modul de multe ori exagerat de serbare a Sf. Valentin a iscat controverse nu numai printre romanii suparati de amploarea pe care a luat-o aceasta "sarbatoare de import", ci si printre catolicii pastratori ai traditiilor din alte tari.

Concluzia mea este simplă:

De ce să importăm de la alţii când mitologia noastră este una dintre cele mai bogate din lume şi se transmite, sau cel puţin se transmitea pe cale orală prin intermediul basmelor?!
Iarăşi ajung la obsesia mea (după cum spun unii) că se încearcă o desrădăcinare a neamului românesc, o crimă după părerea mea, sau poate sunt eu paranoic.
Revenind la subiect aleg sărbătoarea de DRAGOBETE deoarece e o contopire a omului cu natura, nu este aşa falsă ca cea de Valentine's day care e prea cosmetizată şi cosmopolită.
În esenţă bărbaţii n-ar trebuii să aibă nevoie de sărbători de genul ăsta sau 1 martie şi 8 martie ca să îşi aducă aminte de partenera de viaţă să o alinte, ar trebuii ca fiecare zi să fie un prilej de a sărbătorii iubirea dintre ei.

’’Cuiul’’ DACIC

In imaginea de mai sus puteti observa spectrograma fierului, pur, dacic, care nu vrea sa rugineasca nici dupa mai mult de 2000 de ani.

Cercetare realizata in 1995 de Gh. Kiosse, G. Volodin, D. Grabco, C. Posteuca, N. Malcoci, I. Andronic sub conducerea d-lui acad. Sergiu Radautan. Faptul ca in mai 1995 dl. profesor Ioan Glodariu, seful santierelor din Muntii Orastiei, i-a dat lui Andrei sa studieze un cui dacic, care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, in umezeala si intemperiile unui sanctuar dac de la Racos, din Persani, nu l-a impiedicat pe acelasi Andrei Vartic sa gaseasca o lupa (bolovan) din acelasi alfa-fier pur tocmai la Pestera Bodii. Distanta dintre Racos si Pestera Bodii fiind de peste 100 km. Ciudati si acesti stramosi ai nostri, care atinsesera perfectiunea in obtinerea si protejearea fierului si nu numai a fierului dar si a aurului, pe care nu-l foloseau nici pentru podoabe, nici pentru monede si pe care, totusi, il adunau in cantitati uriase).
*Andrei Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizatiei dacice, Ed. Basarabia, 1998.

Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite, si sa ma reped pina la Orheii Vechi, din ratiuni sentimentale familiale. Am intilnit o multime de oameni minunati dar povestea unuia dintre ei mi s-a parut deosebit de interesanta. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: "Este trist sa stai de vorba cu "profesori universitari in arheologie" care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii". A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele "arsuri"), fara o echipa solida multi - disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit tuiul. L-am intrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns: "Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu "Dacii" - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti. Am devenit asa de indragostit de acei Daci, incit imediat dupa colapsarea imperiului sovietic, am fugit repede "Acasa" in Muntii Orastiei, ca sa-i intilnesc pe Daci ori pe urmasii lor."
Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: "Ospetele Nemuririi", "Enigmele Civilizatiei Dacice", "Fierul-Piatra, Dacii-Timpul", "Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice", publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO. El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseste peste noapte, o ridica si ... dispare. "Ei, asa or fi legile pe aici" si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe "tovarasii" arheologi care vin, iau si ... pleaca. Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou "echipa" de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da "cadou" si lui Andrei ... un Cui Dacic "cu tema" sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume.
Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca "tema de lucru", care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare. O "Minune Antica", care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos! Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard. Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic.
Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala "dacica", ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu. Vrind sa verifice minunea, Andrei ia "Cuiul lui Pepelea" si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog:
1. suprafata - Magnetita "Fe3O4"
2. oxid de fier "FeO"
3. alumo-silicati.
Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are foua straturi de "domene", unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este "ciudatenia", sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar ... in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!
Ei domnilor si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o "mica" armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce ... citiva kilometri din Spatiul Dacic. Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului ... 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii? Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.
Ca dacii ne-au lasat mostre de "civilizatie" extraordinara ca:
- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani
- Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.
- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea "asa ziselor cetati" din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.
Dar nimanui, se pare, ca ii pasa acolo sus, la nivel "profesoral" de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel "Cui al lui Pepelea", spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!
Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica "Eu ma grabesc sa curg" (in sanscrita). Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in "Zona Sacra" a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind domnilor arheologi, istorici, lingvisti?
Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca "Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in contiuna, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea. De aceea el daco-romanul cind spune "buna ziua" de fapt spune "Bun e Dyaus". El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si ... in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiti Dacii "the chosen people".
"Bun e Dyaus" domnilor daco-romani, treziti-va si va redescoperiti trecutul pina nu vi-l fura or distruge altii, daca nu o veti face voi insisi.
(Dr. Napoleon Savescu)
Articol preluat de pe http://dacia.8m.net