duminică, 30 iunie 2013

Glifosatul, erbicidul cancerigen găsit în corpul majorităţii europenilor, este folosit de Monsanto



Glifosatul, erbicidul cancerigen găsit în corpul majorităţii europenilor, este folosit de Monsanto
Descoperiri tulburătoare cu privire la glifosat – ingredientul activ din eribicidul Roundup folosit de compania Monsanto – sunt încă în curs de dezvoltare. Nu mai puţin de două astfel de descoperiri şocante au fost făcute publice în aceeaşi zi, scrie Dr. Mercola pe site-ul său.

Un test arată că oamenii din 18 ţări din Europa au acest glifosat în corpurile lor, în timp ce un alt studiu demonstrează cum că acest produs chimic are proprietăţi estrogenice şi conduce la proliferarea cancerului de sân.

Oameni din întreaga Europă au fost testaţi pozitiv cu glifosat Un studiu realizat în anul 2011 a detectat glifosat de 60-100% în aerul respirat şi probele de ploaie, în SUA, iar anul trecut un alt studiu a arătat contaminarea mult răspândită de glifosat în apele subterane. Întrucât apele subterane sunt folosite ca sursă de apă potabilă, această contaminare prezintă un risc pentru animale, plante şi oameni, deopotrivă.

Primul test făcut vreodată pentru a detecta contaminarea cu ierbicid din corpul uman a fost comandat de Friends of the Earth Europa. Voluntari din 18 ţări diferite au dat probe de urină.

Din 182 de probe de urină testate, s-a contatat că o medie de 44% conţineau glifosat, cu toate că proporţia de contaminare variază de la ţară la ţară. Toţi voluntarii au fost locuitori din oraş care nu au avut de-a face cu glifosatul în mod direct, şi doar o singură persoană din mediul rural a fost supusă acestui test.

Macedonia şi Bulgaria au avut cel mai mic număr de teste pozitive (10%), în timp de 90% din probele efectuate în Malta au fost testate pozitiv. Un procent de 70% dintre voluntarii din Germania, Marea Britanie şi Polonia au avut ierbicid în corpurile lor.

Faptul că aproape jumătate dintre toţi oamenii sunt testaţi pozitiv cu glifosat (inclusiv ţările care nici măcar nu-l folosesc) este foarte îngrijorător în lumina recentelor descoperiri care arată că acest ierbicid frecvent utilizat poate fi printre cei mai importanţi factori în dezvoltarea bolilor moderne.

Glifosatul este cancerigen

Al doilea studiu se referă la caracterul cancerigen al acestui ierbicid atât de popular. Afirmaţiile companiei Monsanto cum că Roundup are o toxicitate „minimă” asupra animalelor şi a oamenilor, că este ecologic şi biodegradabil, s-au dovedit a fi false.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că glifosatul este un xenoestrogen care este similar cu estradiolul – estrogenul uman cel mai puternic – iar concentraţiile mari au avut efecte cancerigene.

Mai mult, având în vedere că 90% din soia cultivată în SUA este modificată genetic, cercetătorii au descoperit că genisteina fitoestrogenă, care se găseşte în mod natural în soia, a sporit efectele estrogenice atunci când a fost combinată cu glifosat.

Glifosatul implicat în apariţia bolilor moderne

Un alt raport revoluţionar, publicat la începutul acestei luni în revista Entropy, susţine că reziduurile de glifosat, găsite în produsele alimentare cel mai frecvent consumate în SUA, „sporesc efectele nocive ale altor reziduuri chimice şi a toxinelor din mediul înconjurător, perturbând funcţiile normale ale corpului şi inducând boala”.

Amintiţi-vă, bacteriile din organism sunt mai numeroase decât celulele dumneavoastră cu un raport de 10 la 1. Pentru fiecare celulă din corpul dumneavoastră, aveţi 10 microbi de diferite tipuri care răspund la prezenţa de glifosat din organism.

Acest lucru cauzează o perturbare extremă a funcţiei microbilor şi a ciclului de viaţă şi,mai rău de atât, glifosatul afectează preferenţial bacteriile benefice care permit agenţilor patogeni să crească. În acel moment, corpul tău se confruntă cu toxinele produse de agenţii patogeni. Odată ce inflamaţia apare, sunteţi pe cale de a face o boală cronică.

Dr. Seneff a sumarizat cele două probleme-cheie cauzate de glifosatul din dietă:
Deficienţe nutriţionale
Toxicitate sistemică

Dr. Seneff crede că glifosatul este, probabil, cel mai important factor în dezvoltarea celor mai multe boli, care au devenit predominante în societăţile vestice, cum ar fi:
Autismul
Bolile gastro-intestinale, cum ar fi bolile inflamatorii intestinale, diareea cronică, colita
Obezitatea
Alergiile
Bolile cardiovasculare
Depresia
Cancerul
Infertilitatea
Boala Alzheimer
Boala lui Parkinson
Scleroza multiplă

EPA creşte limitele admisibile de glifosat

Anumite rapoarte independente sunt pe cale să confirme riscurile multivariate pe care glifosatul le aduce sănătăţii. În schimb, Agenţia de Protecţie a Mediului (EPA) îşi propune să ridice limitele de reziduuri permise de glifosat în culturile de alimente şi furaje. Noul nivel admisibil de glifosat va fi de 100 de părţi per milion (ppm).

Acest lucru este de neconceput, având în vedere că s-a constatat că glifosatul este cancerigen.

Sursa: http://www.financiarul.ro/2013/06/28/glifosatul-erbicidul-cancerigen-gasit-in-corpul-majoritatii-europenilor/

miercuri, 26 iunie 2013

„O înşelătorie de miliarde de dolari”




„O înşelătorie de miliarde de dolari”: ce ar trebui să ştii despre vitamine
Milioane de oameni cred că, dacă iau zilnic suplimente de vitamine, se vor simţi mai bine şi vor trăi mai mult. O carte recent apărută zdruncină aceste convingeri: vitaminele sub formă sintetică nu numai că nu sunt necesare organismului, dar unele dintre pot chiar să mărească riscul de apariţie a unor boli cronice şi riscul de deces.
Se cunosc până în prezent 13 substanţe grupate sub denumirea de vitamine. Dacă oamenii au deficienţe de vitamine, se pot îmbolnăvi de maladii grave, precum beriberi (din cauza carenţei de vitamina B1), pelagra (carenţa de B3), scorbut (carenţa de vitamina C) şi rahitism (insuficienţa de vitamina D).
Cele mai multe dintre vitamine nu pot fi sintetizate în organism, ci trebuie procurate din surse externe - care pot fi alimente sau suplimente. 
Întrebarea nu este dacă oamenii au nevoie de vitamine - evident că au; alte două sunt întrebările cu adevărat importante: de ce cantităţi de vitamine au nevoie şi dacă îşi pot procura aceste cantităţi doar din hrană.
La aceste două întrebări, nutriţioniştii şi producătorii de vitamine dau răspunsuri contradictorii.
Specialiştii în nutriţie susţin că oamenii au nevoie doar de aşa-numita doză zilnică recomandată (DZR), care poate fi obţinută dintr-o dietă obişnuită, în vreme ce reprezentanţii industriei producătoare susţin că alimentele nu conţin suficiente vitamine, deci oamenii au nevoie de cantităţi mai mari, ce pot fi procurate din suplimente.
Însă tot mai multe studii recente arată că administrarea  de suplimente de vitamine nu are efectele bune pe care le aşteaptă oamenii, ba chiar poate duce la amplificarea riscului de îmbolnăvire şi deces.
  • În octombrie 2011, cercetătorii de la Universitatea din Minnesota au constatat că în rândul femeilor care luau suplimente de multivitamine rata de deces era mai mare decât la cele care nu luau. Două zile mai târziu, cercetătorii de la Clinica Cleveland ajungeau la concluzia că bărbaţii care iau suplimente de vitamina E prezintă un risc mai mare de apariţie a cancerului de prostată.
  • Şapte studii anterioare arătaseră deja că, pentru anumite grupuri de populaţie, unele vitamine măresc riscul de apariţie a cancerului şi a bolilor de inimă şi scurtează durata vieţii.
Şi totuşi, în 2012, peste jumătate dintre americani şi 35% dintre britanici luau suplimente de vitamine în mod regulat.
Această fascinaţie faţă de vitamine este legată de personalitatea lui Linus Pauling, un om care, aşa cum spune dr. Paul Offit, autorul cărţii Killing Us Softly: The Sense and Nonsense of Alternative Medicine, a avut dreptate în mod atât de spectaculos, încât a câştigat două Premii Nobel, după care a greşit atât de spectaculos, încât ar putea fi considerat cel mai mare înşelător al lumii.
În 1931, Linus Pauling a publicat o lucrare intitulată The Nature Of The Chemical Bond (Natura legăturilor chimice), pentru care a câştigat Premiul Nobel pentru Chimie, punând bazele unui nou domeniu de cercetare - chimia moleculară - şi contribuind la înţelegerea structurii ADN-ului, iar în calitatea sa de activist pacifist, a câştigat în 1962 şi Premiul Nobel pentru pace. 
Ulterior, însă, la vârsta de 65 de ani, rigoarea ştiinţifică a părut să-l părăsească: a luat de bune sfaturile unui oarecare Irwin Stone - dr. Stone, cum îşi spunea acesta - care studiase doi ani chimia la colegiu, avea o diplomă onorifică de la Colegiul de Chiropractică din Los Angeles şi o foarte dubioasă diplomă de „doctorat” de la o unitate de învăţământ prin corespondenţă, neacreditată. 
Este evident că acest dr. Stone ştia prea puţine despre vitamine; cu toate acestea, a avut îndrăzneala de a-i recomanda lui Linus Pauling să ia câte 3000 mg de vitamina C pe zi, promiţându-i că va trăi cel puţin 25 de ani în plus. 
Incredibil e faptul că Pauling l-a ascultat şi declara, în 1966, că, de când cu vitamina, se simte mai vioi şi mai sănătos, că nu mai suferă de răceli grave şi ca, urmare, mărise doza de vitamina C, ajungând să ia până la 18.000 mg pe zi.
Aceste lucruri au fost declarate în public, iar spuse de un savant cu prestigiul lui Linus Pauling, au avut un efect extraordinar. Începând de atunci, oamenii au asociat figura lui Pauling cu vitamina C.
În 1970, Pauling a publicat o lucrare - Vitamin C And The Common Cold (Vitamina C şi răceala) - în care recomanda oamenilor să ia zilnic 3000 de mg de vitamina C (cantitate care reprezintă de 50 de ori doza zilnică recomandată), considerând că, astfel,  răceala va deveni ceva de domeniul trecutului.
Cartea a devenit imediat un bestseller, iar vânzările de vitamina C au crescut colosal.
Alţi oameni de ştiinţă, însă, nu erau atât de entuziaşti.
  • În decembrie 1942, cu 30 de ani înainte ca Pauling să-şi fi publicat prima carte, trei cercetători - Donald Cowan, Harold Diehl şi Abe Baker - de la Universitatea din Minnesota publicaseră în Journal of the American Medical Association un articol numit Vitamins For The Prevention Of Colds (Vitamine pentru prevenirea răcelii), în care concluzionau că, pe baza studiului a 980 de cazuri de răceli studiate, nu existau dovezi suficiente care să arate că vitamina C singură sau în asociaţie cu un antihistaminic era eficientă pentru prevenirea răcelilor.
  • Alte şi alte studii (cel puţin 15), unele efectuate după declaraţia lui Pauling, au testat efectul vitaminei C în prevenirea sau uşurarea evoluţiei răcelilor şi nu au găsit efecte semnificative.
Dar Pauling a mers mai departe. A afirmat, în continuare, că vitamina C, luată împreună cu doze foarte mari de vitamina A (25.000 de unităţi internaţionale), vitamina E (400-1.600 unităţi internaţionale), ca şi cu seleniu şi beta-caroten (un precursor al vitaminei A) poate face mult mai mult decât să prevină răcelile: poate trata cancerul, ca şi, practic, orice altă boală umană. Pauling susţinea că suplimentele de vitamine şi minerale nu numai că pot combate stresul şi îmbătrânirea, dar pot vindeca o gamă extraordinară de maladii: boli de inimă, boli mentale, pneumonia, hepatita, poliomielita, tuberculoza, pojarul, oreionul, varicela, meningita, zona zoster, negii, alergiile, aftele, herpesul, astmul, artrita, diabetul, dezlipirea de retină, ulcerele, accidentele vasculare cerebrale, febra tifoidă, tetanosul, dizenteria, tusea convulsivă, lepra, gripa, boala de iradiere, arsurile, fracturile, glaucomul, insuficienţa renală, bolile vezicii urinare, rabia şi muşcăturile de şarpe.  
Până în ziua de azi, afirmaţiile vehiculate de Linus Pauling, deşi nefondate pe argumente  ştiinţifice solide, dar aureolate de prestigiul său de savant, sunt luate de bune de către mulţi oameni, care cred cu tărie că o o cură de vitamine pe durata întregii vieţi este o soluţie medicală pentru nenumărate probleme de sănătate.
Credinţa în puterea excepţională a vitaminelor se bazează pe calitatea lor de antioxidanţi - un cuvânt intens vehiculat în ultimii ani de companiile producătoare de suplimente pentru a-şi spori vânzările.
Opoziţia dintre oxidare şi antioxidare a fost prezentată sub forma unei lupte dintre bine şi rău, o luptă care are loc neîncetat la nivel celular. 
În celule, organismul transformă substanţele provenite din hrană în energie, un proces care necesită oxigen şi de aceea este numit oxidare. Una dintre consecinţele oxidării este producerea unor molecule numite radicali liberi (prezentate drept ”rele”). Radicalii liberi pot vătăma ADN-ul, membranele celulare şi peretele intern al vaselor de sânge; nu e de mirare că au fost asociaţi cu îmbătrănirea, cancerul şi bolile cardiovasculare.
Pentru a neutraliza aceşti radicali liberi „răi”, corpul fabrică propriile sale arme - antioxidanţii („buni”). Antioxidanţii pot fi găsiţi, de asemenea, în fructe şi legume - mai ales seleniul, beta-carotenul şi vitaminele A, C şi E.
Studiile au arătat că persoanele care consumă multe fructe şi legume au o incidenţă mai mică a bolilor de inimă şi a cancerelor şi trăiesc mai mult.
De aici, o concluzie aparent foarte logică; dacă oamenii care mănâncă fructe şi legume sunt mai sănătoşi, atunci şi cei care iau suplimente de antioxidanţi vor fi mai sănătoşi. 
În realitate, însă, susţine dr. Offit, aceste persoane care iau suplimente s-ar putea să fie mai puţin sănătoase.
  • În 1994, Institutul Naţional pentru Studiul Cancerului, din SUA, în colaborare cu  Institutul Naţional de Sănătate Publică din Finlanda, a studiat 29.000 de bărbaţi finlandezi, toţi fumători, aleşi deoarece prezentau un risc crescut de cancer şi boli de inimă. Subiecţilor, împărţiţi în grupuri,  li s-au administrat vitamina E, beta-caroten, ambele sau niciuna dintre aceste substanţe.  Rezultatele au fost clare: cei care luaseră suplimente prezentau acelaşi risc de a muri de cancer sau boli cardiace ca şi cei care nu luaseră suplimente - exact opusul aceea ce se aşteptaseră să constate cercetătorii.
  • În 1996, specialiştii de la Fred Hutchinson Cancer Research Centre din Seattle, SUA, au studiat 18.000 de oameni care prezentau un risc mare de a muri de cancer pulmonar, deoarece fuseseră expuşi la azbest. Aceştia au primit vitamina A, beta-caroten, ambele sau niciuna dintre substanţe. Dar cercetătorii au întrerupt brusc studiul când şi-au dat seama că aceia care luaseră suplimente mureau de cancer şi boli cardiace cu rate de 28% şi respectiv 17% mai mari decât cei care nu luaseră nimic.
  • În 2004, cercetătorii de la Universitatea din Copenhaga au revizuit 14 studii randomizate, ce cuprindeau în total peste 170.000 de persoane care luaseră vitaminele A, C, E şi beta-caroten pentru a vedea dacă antioxidanţii pot preveni apariţia cancerelor intestinale. Din nou, antioxidanţii nu s-au dovedit la înălţimea reputaţiei lor; uimitor a fost faptul că rata decesul era chiar mai mare la cei care luaseră aceste suplimente.
  • În 2005, alte două studii arătau că persoanele care luau suplimente de vitamina E aveau un risc mai mare de deces şi de apariţie a insuficienţei cardiace, comparativ cu cele care nu luau asemenea suplimente.
Numeroase alte studii au găsit asemenea asocieri: persoanele care luau diferite suplimente de multivitamine şi minerale prezentau, adesea, un risc de deces, cancere şi boli cardiovasculare mai mare decât al celor care se lipseau de orice suplimente.
Prin urmare, nimic mai dăunător decât a lua vitamine ori alte suplimente în ideea că „n-au cum să facă rău.”
Iar în ciuda dovezilor ştiinţifice, comerţul cu vitamine prosperă, cifra de afaceri a industriei de profil crescând, de la an la an, cu miliarde de dolari.
Dar cum se explică faptul că antioxidanţii din suplimente nu fac totuşi bine?
Cea mai probabilă explicaţie, crede dr. Offit, este că radicalii liberi nu sunt atât de„ răi” cum au fost înfăţişaţi. Deşi e clar că pot leza ADN-ul şi vătăma membranele celulare, acesta nu e întotdeauna un lucru rău. Organismul uman are nevoie de radicali liberi pentru a distruge bacteriile şi a îndepărta celulele canceroase nou-formate. Însă atunci când oamenii iau doze mari de antioxidanţi, echilbrul dintre producţia de radicali liberi şi distrugere este deranjat, ducând la o stare nenaturală, în care sistemul imunitar devine mai puţin capabil să distrugă invadatorii. Oamenii de ştiinţă au numit acest fenomen paradoxul antioxidanţilor.
Oricare ar fi explicaţia, datele arată clar: dozele mari de vitamine şi alte suplimente măresc riscul apariţiei bolilor de inimă şi a cancerului; de aceea, niciun organism naţional sau internaţional responsabil de sănătatea publică  nu le recomndă.
În 1980, Pauling a declarat, într-un interviu, că dozele mari, - de ordinul gramelor - de vitamina C nu aveau niciun efect advers asupra sănătăţii. Şapte luni mai târziu, soţia lui a murit din cauza unui cancer al stomacului, iar în 1994, Linus Pauling însuşi a murit de cancer de prostată. (Ce-i drept, avea 93 de ani).
Dar şi azi, în ciuda unui munte de dovezi ştiinţifice, mulţi oameni nu cred că mega-dozele de vitamine pot face rău. Iar faptul că mulţi nu ştiu aceste lucruri se explică, spune dr. Offit, prin două elemente: banii şi politica.
Industria vitaminelor şi a suplimentelor a creat - cu mare succes - o dihotomie falsă. Pe de o parte, sunt aşa-zisele produse naturale: vitamine, minerale, suplimente alimentare, plante medicinale. Oamenii cred că, din moment ce sunt naturale, acestea sunt sigure, nevătămătoare.
De cealaltă parte sunt medicamentele, care, pentru că sunt fabricate de om, sunt privite ca fiind mai periculoase.
  • Unul dintre cele mai mari dezastre din istoria suplimentelor s-a petrecut în 1992, când aproximativ 100 de persoane s-au îmbolnăvit de insuficienţă renală dinn cauza unui produs de slăbit care conţinea, printre altele, o plantă numită Aristolochia (mărul-lupului). Cel puţin 70 dintre ei au avut nevoie de transplant de rinichi şi dializă; mulţi au dezvoltat mai târziu cancere ale vezicii urinare.
  • În 2008, peste 200 de persoane au fost intoxicate cu seleniu, din cauza ingestiei unor suplimente - Total Body Formula şi Total Body Mega - care , în loc de 200 mg de seleniu pe porţie, cât scria pe etichetă, conţineau 40.800 mg.
Deoarece piaţa suplimentelor alimentare nu este supusă reglementărilor stricte care guvernează comerţul cu medicamente, doar 170 (0,3%) din cele 51.000 de produse noi intrate pe piaţă din 1994 şi până acum beneficiază de teste  de siguranţă documentate.
Oricum, însuşi termenul de medicină alternativă, susţine Paul Offit,  este înşelător: dacă testele clinice arată că o anumită terapie funcţionează, atunci ea nu reprezintă  „o alternativă”, ci este chiar terapia care ne trebuie. Iar dacă  nu funcţionează, nici atunci nu reprezintă o alternativă de tratament. De fapt, din acest punct de vedere, „medicina alternativă” nici nu există.
Sursa: The Guardian